Skip to content


I already proved the above statement, in two independent ways in two of my previous texts with the same name. I will make a third attempt here, completely different from the first two, at proving that the genetic degradation of intelligence has begun during the Neolithic at the latest and not as late as the Industrial Revolution. Agriculture has led to an increase in the number of humans, but the price paid for this quantitative increase was a qualitative loss – the decrease in intelligence.

If we look at an IQ distribution map of Europe along with the neighbouring areas and then look at a map showing the expansion of the Neolithic lifestyle, we cannot help but notice that there is an obvious link between the level of intelligence in today’s world and the history of the transition to agriculture and sedentariness: in those areas that adopted the Neolithic way of life earlier (the Middle East), the IQ level is around 80; in the areas that adopted agriculture only later (Northern Europe), the IQ level is around 100; and in the regions which became sedentary at an intermediary stage (Southern Europe) the IQ has an intermediary value of around 90.

If we also look at a map of y-DNA haplogroups in Europe, we see the highest IQ in the areas with the highest proportions of R1a and R1b (Indo-Europeans who arrived during the Bronze Age) and of N1c1 (Uralic populations). The Indo-Europeans were nomad shepherds and the Uralic populations were hunters. Both ways of life were subject to a more significant pressure of selection than the sedentary Neolithic one, based on agriculture; as such, these populations were more intelligent. This is in accordance with today’s IQ maps, although it is specifically Northern Europe that has recently known the fastest pace of intelligence degeneration, caused by the Industrial Revolution (which has begun and has known its largest scale in the North of the European continent).

 The Uralic population (N1c1) was very small, so it could not play a significant role in the local history, whereas the Indo-Europeans (R1a and especially R1b) are the ones who built the history of the world, starting from the Metal Age until today. I will therefore focus on them. It is not relevant for my argument wherefrom these Indo-Europeans came when they arrived in the steppes around the Black and Caspian Seas. Equally irrelevant is whether they are the ones to have domesticated the horse, which they rode or used for traction. It does not matter whether they had invented or simply adopted the wheel and cart or metallurgy. For the purposes of this argument, what is important is that they had never known an agricultural way of life which was sedentary. Grazing was far more similar to the Palaeolithic hunter’s way of life than was Neolithic agriculture. And it is this way of life in particular that has enabled them to preserve the Palaeolithic intelligence and that has allowed them to conquer the world. The fact that those carrying the R1a and R1b haplogroups were not farmers is proven archaeologically as well as linguistically. In all the areas to be occupied by the Indo-Europeans, words designating cultivated plants trace their origins in the local languages, whereas words for domestic animals are Indo-European. This linguistic argument is probably the most important in proving that the Indo-European did not live off agriculture.

In the South Russian and South Ukrainian steppes, the Indo-European have transformed the horse, the wheel and bronze into a war machine, which they used to conquer the world. From a life built around growing animals and hunting, they adopted a life of pillaging and exploitation of farmers.

 In South Europe, where the demographic Neolithic explosion had already taken place, the Indo-European did not exterminate the old Palaeolithic (I) and Neolithic (G, E1b1b, J, T) haplogroups; they formed an aristocracy based on the exploitation of farmers. The Indo-Europeans’ occupation was still war, not agriculture.

In the North and West of Europe, the Indo-European (especially the R1b) encountered less populated lands, because the Neolithic had pervaded there only later if at all. In some of these areas, the R1b haplogroup almost completely replaced the previous male lineages, so much so that in Ireland, Wales, Catalonia and Basque Country, around 80-85% of the population are the descendants of R1b1 Indo-European males. In other regions, Palaeolithic males also managed to perpetuate their genetic heritage, an example being Sweden, where the Palaeolithic haplogroup I represents 40% of the population, as much as the Indo-European one (R1a and R1b have around 20% each). And in other areas, like Finland, R1a and R1b Indo-Europeans only have 10%, while the Uralic background is predominating with 60% – the rest of 30% being European Palaeolithic I. Nonetheless, everywhere the maternal (mt-DNA) haplogroups are predominantly the Palaeolithic ones (H and U); in some regions, such as Basque Country, they are as high as 80% of the population. (Relying on this data, I would like to emphasise that it would be wrong to draw the conclusion that Indo-Europeans have an immutable genetic supremacy, the likes of which Nazi propaganda argued for. Their superiority in terms of intelligence, as is the case for Northern non-Indo-Europeans I and N1c1, is due to the sole fact that they were subject to a more significant pressure of selection than the populations that adopted agriculture earlier on and that lived in milder climates. In addition, as proven, Indo-European intelligence is decreasing ever since the Industrial Revolution.)

But Indo-Europeans did not only conquer Europe. They also made the Industrial Revolution and built modern society. The descendants of Indo-European males and of females of European Palaeolithic origin have conquered the oceans of the world and, then, America and Australia (especially R1b) and they are also the ones who have conquered the cosmos (R1b Americans and R1a Russians). They did all this because they had a higher intelligence than any population they came into contact with. They still dominate, economically and militarily, the entire world, in after an age when the entire world had been part of their Colonial Empires.

Now the supremacy of these half-breeds, descendants of Indo-European nomads and European Palaeolithic hunters, is threatened by the populations in East Asia, whose IQ has now become significantly superior (at least 5 points) to the Northern Europeans’ IQ. The explanation of this high Asian IQ lies largely in a late adoption of the Neolithic lifestyle. As such, the Koreans have not adopted agriculture until at least 5,500 years ago and the Japanese have started cultivating rice merely 2,500 years ago. China is a particular case, on which I have written on several occasions. Although the Neolithic has pervaded in certain regions of China quite early on, this country maintains a high IQ. Perhaps a large section of the Chinese have adopted agriculture rather late, arguably so since 40% of China’s surface is covered with mountains. And certainly, China has preserved its intelligence when encountering the Industrial Revolution, through its demographic policy in the last few decades, as shown in a different text.

Returning to the Indo-European civilisation that still dominates the world, it will fall for the same reasons why all civilisations have fallen until now: the decrease in genetically inherited intelligence under a certain threshold, which can no longer be compensated through the extra-genetic technological heritage. The Indo-Europeans have had the chance to escape the degeneration of intelligence which comes with the transition to agriculture. But it is precisely this that has thrown them into the first wave of accelerated degeneration, inextricably linked to the way of life generated by the Industrial Revolution.


Am demonstrat deja, pe două căi independente, afirmaţia de mai sus, în două din textele precedente, care poartă acelaşi titlu. Aici voi da o a treia demonstraţie, complet diferită de primele două, a faptului că degradarea genetică a inteligenţei umane începe cel mai tîrziu în neolitic, nu abia în epoca revoluţiei industriale. Agricultura a dus la înmulţirea oamenilor, dar preţul plătit pentru acest cîştig cantitativ a fost o pierdere calitativă, scăderea inteligenţei.

Dacă privim o hartă a distribuţiei IQ-ului în Europa şi în zonele învecinate şi o hartă a expansiunii neoliticului, nu poate să nu ne sară în ochi faptul că există o legătură evidentă între nivelul inteligenţei actuale şi istoria trecerii la agricultură şi sedentarism: în zonele care au intrat mai repede în neolitic (Orientul Mijlociu) IQ-ul este undeva la 80, în regiunile care au adoptat ultimele agricultura (Europa de Nord) IQ-ul este cam 100, iar în regiunile care au trecut la sedentarism într-o fază intermediară (Europa de Sud) IQ-ul are o valoare intermediară, în jur de 90.

Dacă privim şi o hartă a haplogrupurilor y-DNA din Europa, constatăm că IQ-ul e cel mai mare acolo unde există şi cele mai mare proporţii de R1a şi R1b (indoeuropeni veniţi în epoca bronzului) şi de N1c1 (populaţii uralice). Indoeuropenii erau păstori nomazi, iar uralicii erau vînători. Ambele moduri de viaţă asigurau o mai mare presiune de selecţie decît cea realizată de sedentarismul agricol al neoliticilor şi, deci, o inteligenţă mai mare a acestor populaţii. Ceea ce concordă şi cu hărţile de IQ de astăzi, deşi tocmai Europa de Nord a cunoscut recent cel mai alert ritm al degradării genetice a inteligenţei, degenerare provocată de revoluţia industrială, revoluţie care a şi început şi a şi avut cea mai mare amploare tocmai în nordul continentului.

Populaţia uralică (N1c1) e relativ redusă numeric, aşa că nu a putut juca un rol însemnat decît în istoria locală, însă indoeuropenii (R1a şi, mai ales R1b) sînt cei care au făcut practic istoria lumii, începînd din epoca metalelor şi pînă acum, aşa că despre aceştia voi vorbi aici mai pe larg. În demonstraţia mea nu contează de unde au venit aceşti indoeuropeni în stepele din zona Mării Negre şi a Mării Caspice. Nu contează nici dacă ei sînt aceia care au domesticit primii calul, pe care l-au folosit ca animal de călărie, de povară sau de tracţiune. Nu contează nici dacă au inventat sau au preluat de la alţii roata şi carul. Şi nici dacă au inventat sau dacă doar au împrumutat de la alţii metalurgia. Pentru demonstraţia mea, important este că nu au cunoscut un stadiu de viaţă agricolă, sedentară. Păstoritul pe care îl practicau era mult mai aproape de modul de viaţă al vînătorilor paleolitici decît era cel al agricultorilor neolitici. Şi tocmai acest mod de viaţă le-a asigurat o conservare mai bună a inteligenţei paleolitice, fapt care le-a şi permis cucerirea lumii. Faptul că purtătorii haplogrupurilor R1a şi R1b nu au fost agricultori e dovedit atît arheologic cît şi lingvistic. În toate zonele pe care aveau să le ocupe ulterior indoeuropenii, cuvintele care desemnează plantele cultivate sînt împrumutate din vechile limbi locale, în timp ce cuvintele care numesc animalele domestice sint indoeuropene. Iar această dovadă lingvistică este, probabil, cea mai importantă, cu privire la faptul că indoeuropenii nu trăiau din agricultură.

În stepele din sudul Rusiei şi Ucrainei, indoeuropenii au transformat calul, roata şi bronzul într-o adevărată maşină de război, cu care au pornit să cucerească lumea. De la o viaţă bazată pe exploatarea animalelor de turmă şi pe vînătoare, ei au trecut la o viaţă bazată pe prădarea şi pe exploatarea agricultorilor.

În sudul Europei, unde se produsese deja explozia demografică neolitică, indoeuropenii nu au înlocuit prin exterminare vechile haplogrupuri paleolitice (I) şi neolitice (G, E1b1b, J, T), ci s-au constituit într-o aristocraţie care a exploatat munca acestor agricultori. Ocupaţia lor a fost în continuare războiul, nu agricultura.

În nordul şi în vestul Europei, indoeuropenii, mai ales cei R1b, au întîlnit ţinuturi mai puţin populate, întrucît erau intrate mai tîrziu sau deloc în neolitic. În unele dintre aceste zone, haplogrupul R1b a înlocuit aproape complet liniile masculine precedente, astfel că în Irlanda, Ţara Galilor, Catalonia sau Ţara Bascilor urmaşii bărbaţilor indoeuropeni R1b1 reprezintă 80-85% din populaţie. În alte regiuni, bărbaţii paleolitici au reuşit să-şi perpetueze şi ei genele, un exemplu fiind Suedia, unde haplogrupul paleolitic I reprezintă cam 40% din populaţie, tot atît cît indoeuropenii (R1a şi R1b au în jur de 20% fiecare). Iar în unele arii, ca Finlanda, indoeuropenii R1a şi R1b ating abia 10%, în timp ce uralicii predomină cu 60%, restul de 30% fiind originarii paleolitici europeni I. Peste tot însă, haplogrupurile materne (mt-DNA) sînt predominant cele originare paleolitice (H şi U), în unele regiuni, cum ar fi Ţara Bascilor, acestea însumînd cam 80% din populaţie. (Bazîndu-mă pe toate aceste date, subliniez că ar fi greşit să tragem concluzia că indoeuropenii ar avea o superioritate genetică imuabilă, de felul celei proclamate de nazişti. Superioritatea inteligenţei lor, ca şi a inteligenţei ne-indoeuropenilor nordici I şi N1c1, se datorează doar faptului că ei au fost supuşi unor presiuni de selecţie mai mari decît a oamenilor care au adoptat mai de timpuriu agricultura sau care au trăit în climate mai blînde. De asemenea, inteligenţa indoeuropenilor scade odată cu scăderea presiunii de selecţie, aşa cum e deja dovedit că se întîmplă de la revoluţia industrială încoace.)

Dar indoeuropenii nu au cucerit doar Europa.Tot ei au înfăptuit şi revoluţia industrială şi au construit societatea modernă. Iar urmaşii bărbaţilor indoeuropeni şi ai femeilor de origine paleolitică europeană au cucerit oceanele lumii şi, apoi, America şi Australia (în special cei R1b) şi tot ei sînt cei care au pornit la cucerirea cosmosului (americanii R1b şi ruşii R1a). Ei au reuşit toate acestea datorită faptului că au avut o inteligenţă mai mare decît a tuturor populaţiilor cu care au intrat în competiţie. Ei domină încă, economic şi militar, întreaga lume, după ce aproape întreaga lume a făcut parte din imperiile lor coloniale.

Acum însă supremaţia acestor metişi, rezultaţi din nomazii indoeuropeni şi vînătorii paleolitici europeni, este ameninţată de populaţiile din Asia de Est, al căror IQ a devenit astăzi semnificativ superior (cu cel puţin 5 puncte) IQ-ului europenilor nordici. Explicaţia acestui IQ ridicat al asiaticilor se explică, în cea mai mare parte, tot prin întîrzierea intrării în neolitic. Astfel, coreenii nu au adoptat agricultura cel puţin pînă acum 5.500 de ani, iar japonezii au introdus cultivarea orezului abia acum 2.500 de ani. China e însă un caz particular, despre care am mai scris. Deşi neoliticul a pătruns în unele zone din China devreme, această ţară îşi conservă un IQ ridicat. Probabil că o mare parte dintre chinezi au adoptat totuşi tîrziu agricultura, fapt care se poate explica parţial prin aceea că 40% din suprafaţa Chinei e acoperită de munţi. Şi, în mod sigur, China şi-a conservat mai bine decît alte ţări inteligenţa cu care a intrat în epoca industrială prin politica demografică din ultimele decenii, aşa cum am arătat deja într-un alt text.

Revenind la civilizaţia indoeuropenilor, care încă domină lumea, aceasta va decădea din aceleaşi motiv din care au decăzut toate civilizaţiile de pînă acum: scăderea inteligenţei sub un anumit prag al zestrei genetice, scădere care nu mai poate fi compensată de zestrea extragenetică a tehnologiei. Indoeuropenii au avut norocul de a se sustrage mai mult timp degradării inteligenţei inerente trecerii la agricultură, dar tocmai acest lucru i-a aruncat în primul val al degenerării accelerate, indisolubil legată de modul de viaţă generat de revoluţia industrială.


As I was saying in my previous article, Broca had set himself to compare the intelligence of the Cro-Magnon man with that of modern man, but he abandoned the project. I have resumed this project and have proven that the Cro-Magnon’s level of intelligence was superior to today’s human levels; that ever since the Palaeolithic, human intelligence was on a downward slope – a phenomenon that I have named anthropolysis. I will attempt a different demonstration here, distinct from the previous one.

In this article, I shall compare the Cro-Magnon’s level of intelligence with that of today’s Egyptians and also Egyptians before the Industrial Revolution. I have chosen the Egyptians because they have once built a civilization that was the most advanced in the world at a certain age. A similar comparison may also be drawn between the Cro-Magnon and modern Greeks. The result would be the same: the Palaeolithic hunter was more intelligent.

I will begin by comparing the Cro-Magnon with the Inuit populations from the past few centuries.

In respect to technological innovation, we can say that the Cro-Magnon was superior to the Inuit. The Inuit living a few centuries ago did not have any weapons or tools unknown to the Cro-Magnon. The difference is that the Inuit has inherited them, whereas the Cro-Magnon has invented them. Another difference is that we have access to the entire technology used by the Inuit, whereas we only know a part of the Cro-Magnon’s. As such, any new discovery may very well tip the scales in favour of the Palaeolithic hunter. As technical innovation requires firstly and foremost high spatial intelligence and as the Inuit possess this type of intelligence to a very high degree among current populations, we can draw the conclusion that Cro-Magnons too possessed it to a very high degree.

Concerning artistic intelligence, it seems that in this area too the Cro-Magnon is superior. Cro-Magnons too have performed sculptures similar to those of Arctic hunters but they have also excelled in cave paintings.

Regarding verbal intelligence, it is very likely that it was higher in the case of the Cro-Magnon, as a Palaeolithic group had more members than an Inuit family; in addition, the surrounding environment was more varied. Thus, both elements required greater verbal performances. It is likely that verbal intelligence was subject to a higher pressure of selection in the case of the Palaeolithic hunter, and hence superior to the Inuit’s.

As the Cro-Magnon group had more members, an alpha male had access to more females than an Inuit, which increased natural selection, thus giving rise to better conditions for increasing or maintaining the average level of intelligence of a population.

Everything seems to point towards the fact that the Cro-Magnon was more intelligent than the Inuit – on all levels.

Now I shall attempt to compare the levels of intelligence of today’s Inuit and Egyptian, as well as the levels of these two populations before the Industrial Revolution.

The first noteworthy point is that, from a genetic point of view, today’s Egyptians are in an overwhelming proportion the descendants of those who have built the astonishing ancient civilization.

According to research by Richard Lynn, the Inuit have an IQ of 91 and Egyptians have an IQ of 81. Regardless of the number of errors that may have occurred, one thing is certain: today’s Inuit is more intelligent that the Egyptian. But let us attempt to see what the situation was before the Industrial Revolution, which decreases genotypic intelligence and can sometimes increase the phenotypic one (the Flynn effect).

Egypt is a country which has only recently entered the Industrial Revolution, with a third of the population still engaged in agriculture; thus, the genotypic level of intelligence could not have been significantly affected, when compared to pre-industrial Egypt. In addition, as it is a country with a relatively small GDP and an unequal distribution of wealth, the Flynn effect is probably insignificant. We can therefore assume that the level of intelligence in pre-industrial Egypt was insignificantly higher than today.

As for Canadian Inuit, my opinion is that they form one of the populations whose genotypic intelligence has decreased the most as a consequence of the Industrial Revolution. Here are my arguments. If in 1867 the Inuit population in Canada was estimated at around 2000 members, the same population is today 25 times as numerous. The multiplication process has been even more significant, as we are not taking into consideration here the members who have crossbred. If we took them into account, then the 25-fold increase in the population would have occurred between 1867 and 1991. This is a growth rate which points towards an extraordinary weakening of natural selection, which could only lead to an important decrease in genotypic intelligence throughout the last 150 years or so. Aside from the population growth rate, contact with the infectious pathology of the White population, as well as their diet and alcohol may have played a significant part in the Inuit population’s decrease in intelligence. We may assume that, by living in a developed country – Canada – the Inuit have benefited from a significant increase in phenotypic intelligence, through the Flynn effect. But all statistics indicate that the Inuit do not enjoy the average Canadian standard of living; as such, the Flynn effect is perhaps lower for the Inuit than the Canadian average. Moreover, the Inuit have not ‚invested’ into modern comfort as much as the others; instead they have ‚chosen’ to invest into a higher growth rate for their population. In contrast, the Flynn effect is more apparent in populations with a low or even negative population growth rate. All these arguments point to the fact that Inuit before the Industrial Revolution must have had a significantly higher level of intelligence than today’s Inuit population; therefore higher than the modern and even pre-Industrial Egyptian population.

We should not exclude the possibility of the Inuit having been the most intelligent population in the world immediately after the Industrial Revolution, but also having been the great losers of this Revolution in terms of intelligence. Precisely because they have been the great winners in terms of population growth.

Let us summarise. The Cro-Magnon had a level of intelligence superior to that of the pre-Industrial Arctic hunter. And the latter had a higher level than the pre-Industrial Egyptian. Therefore, the Cro-Magnon was more intelligent than the current as well as the pre-Industrial Egyptian.

Let us now turn our attention towards the ancient Egyptian. If we accepted the fact that, until the Industrial Revolution, there was a sufficient pressure of selection to increase the average level of intelligence, we would have to accept two further facts. The first would be that the extraordinary ancient Egyptian civilization has been built by a population with an IQ averaging 70, meaning that half of it was what we would nowadays label ‚mentally retarded’ and only 2% of the population having the same intelligence as a modern-day English person. Under these conditions, could so many innovations have been possible? The second fact that we would have to accept is that the Cro-Magnon was more intelligent than the ancient Egyptian, meaning that there has been a decrease in intelligence even prior to the Industrial age.

It would be more plausible to imagine that the Cro-Magnon has been at the peak of all human intelligence ever recorded. Afterwards, once a threshold of innovation had been reached, this amounted to a ‚migration towards the South’, which decreased the pressure of selection and, consequently, the average human genotypic intelligence – a process I have called anthropolysis (taking into account that the entire anthropogenesis consists of an increase in intelligence).

From such a perspective, ancient Egyptians must have been more intelligent than today’s. This seems more likely, as ancient Egyptians were capable of innovating and inventing, whereas today’s Egyptians encounter difficulties in applying a model that already functions in other parts of the world.

We should accept, once and for all, the fact that, ever since the Palaeolithic, our evolution is less and less based on genetic endowment and rests increasingly on the extra-genetic heritage and on an ever growing population. From this numerous population, an ever smaller fraction contributes towards technological progress (i.e. towards the extra-genetic heritage) and an ever growing fraction relies on the support created by the Flynn effect – an effect which has probably occurred in other ages besides the Industrial one, whenever improvements in the maternal-foetal conditions have occurred.

The illusion that we are becoming more intelligent is simply an illusion. The delusion that anthropogenesis is still ongoing, alongside technological progress, is simply a delusion. We have been living the anthropolysis for tens of thousands of years.


P.S. I have stated above that, for the purposes of my reasoning, the Egyptians could have been replaced with the Greeks. The conclusions would have been the same. The Greeks currently have an IQ of around 92, almost equal to the Inuit’s’ (91) and significantly higher than the Egyptians’ (81). However, the Greeks have benefited from a stronger Flynn effect, as compared to the Egyptians, because Greece is a developed country (with a GDP per capita almost 6 times higher than Egypt’s) where repartition is of a socialist type. As such, the genotypic intelligence of the Greek population is perhaps not very different from the Egyptian genotypic intelligence.



After Altamira, everything is decadence.

Pablo Picasso

As a matter of fact, the words of the motto are attributed to Picasso, but there is no proof that he has ever said them or even that he has ever visited Altamira. However, since these words have reached us, someone has thought this to be true of painting.

What I intend to prove here is that ‘after Altamira’ all is decadence in terms of human intelligence. In other words, I will prove that the Cro-Magnon man has been the most intelligent sapiens that has ever lived and that the genetic degradation of intelligence does not start as late as the Industrial Age, but much earlier, with the emergence of Palaeolithic technological innovations.

I agree with all those who assert that it has been the migration towards the North that has played a major part in the growth of human intelligence: by facing greater problems in terms of adaptation, only the most intelligent have managed to survive and breed.

Indeed, the south means more sun, meaning more vegetation. More vegetation means more herbivores and, consequently, more carnivores. For an omnivorous being, as the sapiens was, this means an abundance of food, which translates into a weaker pressure of selection. More sun also means a lesser need for food in order to maintain one’s bodily temperature. This is a climate where other apes can survive today.

The North means less sun, i.e. a poorer flora and fauna, meaning less food. But less sun also means coldness, i.e. a greater need for food in order to maintain one’s bodily temperature. The North requires more intelligence than the South, given that there is less food available. This is a climate where no other ape besides man can survive.

Let us recall, in passing, that the North has given birth to great performers in other species of hunters. The strongest tigers are the Siberian (Amur) tigers, which live the furthest up North. The strongest bears are the polar bears. Finally, the strongest wolves are those in Europe and America, which have evolved 150,000 years ago following a migration towards the North (similar to that of humans). As a matter of fact, wolf fossils from Europe are similar to wolves in the South, from the Arabian Peninsula and South Asia, that are estimated to have evolved 800,000 years ago. Central and East Asian wolves represent intermediary links between the Northern and the Southern wolves. Let us also mention that, as in the case of humans, the Northern wolf has a brain 5-10% larger than the Southern one. This difference is probably also reflected in the level of intelligence.

If migration towards the North has increased the pressure of selection exerted on human intelligence, then any migration towards the South should have the opposite effect, i.e. decreasing intelligence as a consequence of a weaker pressure of selection exerted on it.

I believe that technological progress during the Palaeolithic age has been the equivalent of a migration towards the South, just as the Industrial Revolution has been the equivalent of a tropical equatorial paradise.

Indeed, better mastery of fire coupled with improvements of clothing and footwear manufacturing have led to the Northern Palaeolithic human living further south than his actual geographical latitude. Technological progress in terms of weapon manufacturing has also had the effect of ‘moving him further south’. For instance, the bow and arrow have made accessible certain types of prey that had so far been unreachable – as if food had become more abundant. Fire, clothes and weapons compensated for the lack of sun. Human intelligence compensated for the lack of sun. Since all technological progress was passed on as part of human culture (becoming a form of ‘extra-genetic heritage’), this amounted to every new generation of humans being born into a sunnier world, further South. As a consequence, the pressure of selection exerted on intelligence became ever smaller. Intelligence kept decreasing, and it is happening ever since.

Before engaging with those who assert that the decrease in intelligence has only started after the Industrial Revolution, I would like to set down a pre-requisite. When a certain pressure of selection is reached, the intelligence of a population stays constant. For any inferior pressure, intelligence will decrease; and for any superior pressure, intelligence will increase. Unfortunately, the situation is too complicated to be translated into mathematical equations, so we shall have to have to take a different route.

I shall take as reference one of the works that I admire very much: ‘Dysgenics’ by Richard Lynn. It is a very well documented book, written with a great deal of intelligence, honesty and courage. It is a book that I agree with entirely regarding what has happened to humans after the Industrial Revolution. With respect to what has happened before, I hold different views.

I shall start by comparing two fragments from Professor Lynn’s book. The first fragment is chapter 3, ‘Hunter-gatherers’, which shows how natural selection functions (including sexual selection) for contemporary ‘pre-historic’ tribes: a leader has 2-3 wives and 9 children during his lifetime, 5% of all males have more than one wife, 62% of males have no children at all, 45% of children die before reaching adulthood. The second fragment from ‘Dysgenics’ that I want to refer to is Table 2.1, page 28. Based on works by Skipp, Weiss and Pound, this is an illustration of the difference in fertility, of 50-100%, in favour of the middle class compared to the lower class in 16-17th century pre-industrial Europe.

Firstly, let us take notice of the fact that in the two cases there is a significant difference in terms of natural and sexual selection. There is a far greater pressure in ‘pre-historic’ tribes than in pre-industrial Europe. Let us assume now that in pre-industrial Europe, natural selection was sufficient to maintain a constant average intelligence because the more intelligent individuals had more offspring. In this case, the pressure in ‘pre-historic’ tribes, being higher, should lead to an explosive growth in intelligence from one generation to the next, something which has not been recorded. My opinion is that the existing selection in contemporary ‘pre-historic’ tribes can barely maintain a constant level of intelligence for these populations. It is noteworthy that all these tribes live in mild, ‘southern’ climates. In order to see an increase in the pressure of selection to such an extent so as to determine a growth of intelligence, these tribes would have to migrate towards the North. And if these ‘pre-historic’ tribes can barely maintain a constant level of intelligence, then surely the pressure of selection in pre-industrial Europe was no longer sufficient to slow down the decrease in intelligence, even if the more intelligent had more offspring.

Let us take a look at nature and notice that not all offspring of an alpha wolf are alphas. And even if, in the case of the wolf, it is only the alpha male and female that breed, this does not lead to a growth of the species’ qualities, but only to a preservation of the existing qualities.

The theory according to which offspring should inherit, on average, the qualities of their parents is erroneous, as it does not take into account the occurrence of genetic mutations and the fact that most of these are not favourable. Human intelligence is a relatively recent human addition, so it is more fragile. Also, the number of genes involved in determining intelligence is probably very high, as high as 40% according to some estimates. Therefore, the likelihood of unfavourable mutations is also very high, which leads me to conclude that not all the offspring inherit their parents’ intelligence; that the average intelligence of the offspring is below that of the parents. I am referring, of course, to the genotypic intelligence – the one that is inherited.

Because I have made a brief reference to the wolf in an earlier paragraph, I would like to come back to it. Although human has evolved from ape, he has something which distinguishes him from all other apes. The Palaeolithic human is a great predator, a predator that hunts animals far larger than him, something no other ape does. In this sense, man is an ape ‘grafted’ with a wolf. This affinity, this relationship with the wolf has also allowed the taming of the wolf by the Palaeolithic hunter and the achievement of a true symbiosis between the two species – species that are so phylogenetically distant.

In my opinion, modern man represents a deterioration, including in terms of intelligence, of the Northern Palaeolithic hunter through domestication; just as the dog represents a deterioration (including in terms of intelligence) of the wolf through domestication. It is obvious that wolves as well as hybrids between wolf and dog are smarter than dogs. Besides, wolves, especially the Northern ones, have a larger skull and brain compared to dogs. A wolf’s brain is 20-30% larger than that of a dog the same size. Even a dog twice the size of a wolf has a brain 10% smaller than the latter’s. But even the brain of today’s human (1350 cm3) has decreased compared to the Cro-Magnon (1600cm3). The decrease is not entirely the result of the Industrial Revolution. Recent studies show that throughout the past 5,000 years, the human brain has decreased in size by 10%. The other 5-10% has therefore been lost before.

I have followed with great interest the works of Professor Philippe Rushton regarding the correlations between brain volume and IQ, as well as the hereditary component of these characteristics. If, for today’s populations, there is a relationship between the level of intelligence and the size of the brain and there is an important hereditary transmission of both, I assume that this was also true of older populations. The difference between in brain size between a Cro-Magnon and a modern-day Asian is greater than the difference between the brain volumes of an Asian and an African. There should be a corresponding difference in IQ. The Cro-Magnon human should be more intelligent than any population today. This is the same conclusion that I have reached through my reasoning (i.e. the weakening pressure of selection as a consequence of the ‘migration towards the South’ triggered by technology). As a matter of fact, if the entire anthropogenesis is characterized by an increase in brain size, a decrease should suggest anthropolysis.

I would also like to talk a little about the Flynn effect. I begin by saying that I believe Richard Lynn explains it the best: through a better nutrition during the foetal and perifoetal stages. If the Flynn effect is more visible in our times, it does not mean that this effect has not occurred at any other time in the history of mankind. In my opinion, all technological innovations from the Palaeolithic age have generated phenomena similar to the Flynn effect. I believe that the Neolithic revolution has been accompanied by a Flynn effect perhaps as clear as the one we are witnessing today. A similar effect has always functioned in the case of privileged classes. But this effect – part of the ‘extra-genetic heritage’ of mankind, has significantly contributed to the degeneration of the genetic heritage because it has sheltered the latter from natural selection. Thus, it has ruined genetic heritage exactly where it was of a higher quality: in the dominant classes and in populations with advanced technology/civilization.

Those that support the idea that genetic degeneration has begun only after the Industrial Age are sometimes criticized, and rightly so I believe, for not being able to explain why today’s populations from Mesopotamia and Egypt have a low IQ, although they have once built great civilizations. My thesis – i.e. decrease in intelligence also occurring in pre-industrial ages – explains the downfall of these civilizations precisely through a faster genetic degradation of technologically advanced populations. Technology and agglomeration made survival easier and facilitated access to reproduction. This situation is obvious in today’s world and it was true of the Ancient Middle East, even if to a lesser extent.

As a matter of fact, I believe that my thesis gives a satisfactory explanation for the changes in terms of the ‘centre of the world’. A more intelligent population develops superior forms of technology and civilization. Precisely these developments accelerate the decrease in selection and, implicitly, in terms of intelligence. Meanwhile, a more ‘barbaric’ civilization, characterized by a higher pressure of selection, is subject to a slower decrease in intelligence in comparison to the more developed population. After a while, it surpasses the latter and, by assuming its civilization, manages to dominate it. We can observe how the centre of the world has moved from a civilized Europe to a ‘barbaric’ America, where the pressure of selection was obviously greater compared to the Old Continent. And let us also notice how today’s America, benefitting from a high degree of technology and civilization, is ready to hand over to East Asia (which has encountered advanced technology only more recently, meaning that it has been subject to slower genetic degradation).

Even if we look at the problem from another angle, a decrease in intelligence is more plausible than an increase.

Let us assume that the pressure of selection has been high enough to ensure a continuous increase in intelligence up until the Industrial Age. Only in the last 10,000 years, from the Neolithic Revolution, there have been 500 generations of humans. If we took into account an average rise of only 0.1 IQ points per generation, meaning 1 IQ point for every 10 generations, then, for an English citizen today to have an IQ of 100, a Neolithic ancestor must have had an IQ of 50 and a Cro-Magnon an IQ well under 50. But the Cro-Magnon used to hunt mammoths, perform cranial trepanations, paint in dark caves, sculpt, play the flute, build various tools from sewing needles to bows and arrows, create calendars based on the movements of the stars. In addition, he did all of this before the age of 30. How many people today, with an IQ of 100, could do all of this? Could a human with an IQ of 50 do all of this during the Ice Ages?

Just as implausible seems to be the idea that average intelligence has remained constant. We would have to accept that, in so many different ages and societies, the pressure of selection exerted on intelligence has always been constant. I find this impossible to imagine.

More likely, under the formidable pressure of the North, the Cro-Magnon had reached an IQ of 150. This IQ has very slowly decreased with the decrease in the pressure of selection, resulting from the technological ‘migration towards South’. It has decreased almost insensibly until the Neolithic revolution, and it has accelerated from then onwards: on average, a decrease of about 1 IQ point for every 10 generations (0.1 points per generation). The result is the IQ of 100 for today’s average English citizen.

If I am not mistaken, one of Broca’s projects was to compare the intelligence of today’s human with that of the Cro-Magnon. A project abandoned by Broca, abandoned for a long time… I have dared resume it…



„După Altamira, totul e decadenţă.”

Pablo Picasso

De fapt, cuvintele din motto îi sînt doar atribuite lui Picasso, însă fără a exista vreo dovadă că le-ar fi rostit vreodată şi chiar fără vreo dovadă că ar fi vizitat vreodată Altamira. Totuşi, cineva a gîndit aceasta cu privire la pictură, dacă afirmaţia a ajuns pînă la noi.

Ceea ce îmi propun să demonstrez aici este că „după Altamira”, totul e decadenţă în ceea ce priveşte inteligenţa umană. Cu alte cuvinte, voi arăta că omul de Cro-Magnon a fost cel mai inteligent sapiens care a trăit vreodată şi că degradarea genetică a inteligenţei nu începe abia în epoca industrială, ci cu mult mai devreme, odată cu apariţia unor inovaţii tehnologice paleolitice.

Sînt de acord cu toţi cei care afirmă că migraţia către nord a fost aceea care a jucat un rol major în creşterea inteligenţei oamenilor: punîndu-le probleme mai mari de adaptare, i-a lăsat să supravieţuiască şi să se înmulţească numai pe cei mai deştepţi.

Într-adevăr, sudul înseamnă mai mult soare, adică mai multă vegetaţie. Mai multă vegetaţie înseamnă mai multe ierbivore şi, consecutiv, mai multe carnivore. Pentru un omnivor, ca sapiens, înseamnă o abundenţă de hrană, adică o presiune de selecţie mai mică. Mai mult soare înseamnă şi un necesar mai mic de hrană pentru menţinerea temperaturii corpului. E un climat în care supravieţuiesc şi celelalte maimuţe de azi.

Nordul înseamnă mai puţin soare, adică mai puţină floră şi faună, adică mai puţină hrană. Dar mai puţin soare înseamnă şi frig, adică nevoi mai mari de hrană pentru om, pentru a-şi menţine temperatura corpului. E nevoie de mai multă inteligenţă decît în sud pentru a-ţi procura mai multă hrană, în condiţiile în care în mediu e hrană mai puţină. E un climat în care nu supravieţuieşte nicio altă maimuţă, în afară de om.

Să amintim, în treacăt, că nordul a creat marii performeri şi în cadrul altor specii de vînători. Cei mai puternici tigri sînt cei de Amur, care trăiesc cel mai la nord. Cei mai puternici urşi sînt cei polari. Iar cei mai puternici şi performanţi lupi sînt cei din Europa şi America, apăruţi acum 150.000 de ani în urma unei migraţii către nord similare cu a oamenilor. De altfel, fosilele lupilor din Europa seamănă cu lupii sudici, cei din Peninsula Arabică şi din Asia de Sud, a căror apariţie e estimată acum 800.000 de ani. Iar lupii din Asia Centrală şi de Est reprezintă forme intermediare, între cei nordici şi cei sudici. Să menţionăm că, la fel ca şi în cazul omului, lupul nordic are un creier cu 5-10% mai mare decît cel sudic. Probabil că această diferenţă se regăseşte şi la nivelul inteligenţei.

Dacă migraţia către nord a mărit presiunea de selecţie asupra inteligenţei omului, făcîndu-l tot mai deştept, atunci orice migraţie către sud ar trebui să aibă exact efectul invers, adică să îl facă mai puţin inteligent, consecutiv scăderii presiunii de selecţie exercitate asupra inteligenţei.

Eu consider că progresele tehnologice din paleolitic au fost echivalentul unei migraţii către sud, cum tot un echivalent al unui paradis tropical-ecuatorial este şi revoluţia industrială.

Într-adevăr, o mai bună stăpînire a focului şi o perfecţionare a tehnologiei confecţionării îmbrăcămintei şi încălţămintei au făcut ca omul paleolitic nordic să trăiască „mai la sud” decît latitudinea la care locuia din punct de vedere geografic. Şi progresele tehnologice în realizarea armelor l-au „mutat mai în sud”. De exemplu, arcul cu săgeţi i-a făcut omului accesibilă o pradă la care înainte nu ajungea, ceea ce era ca şi cum hrana ar fi devenit mai abundentă. Focul, hainele şi armele suplineau penuria soarelui. Adică, inteligenţa omului suplinea lipsa de strălucire a soarelui. Cum toate progresele tehnologice se transmiteau pe cale culturală, intrînd în „zestrea extragenetică”, asta echivala cu faptul că fiecare generaţie de oameni se năştea într-o lume tot mai „însorită”, tot mai „sudică”. În consecinţă, presiunea de selecţie exercitată asupra inteligenţei devenea tot mai mică. Iar inteligenţa scădea, ceea ce se tot întîmplă de atunci încoace.

Înainte de a intra în polemică cu aceia care susţin că scăderea inteligenţei începe abia după revoluţia industrială, vreau să stabilesc o premisă. La o anumită presiune de selecţie asupra inteligenţei, inteligenţa unei populaţii rămîne constantă. La orice presiune inferioară inteligenţa va scădea, iar la orice presiune superioară inteligenţa va creşte. Din păcate, lucrurile sînt prea complicate pentru a putea fi puse în ecuaţii matematice, aşa că va trebui să procedăm altcumva.

Îmi voi lua ca referinţă chiar una dintre cărţile pe care le admir cel mai mult, „Dysgenics”, a lui Richard Lynn. E o carte foarte documentată, scrisă cu multă inteligenţă, cu multă onestitate şi cu mult curaj. E o carte cu care sînt de acord în tot ceea ce susţine că s-a întîmplat cu omul de după revoluţia industrială. Privitor la ceea ce s-a întîmplat pînă la acest moment, am alte păreri.

Voi începe prin a compara două fragmente din cartea profesorului Lynn. Primul fragment este capitolul 3, „Hunter-gatherers”, în care se arată cum funcţionează selecţia naturală, inclusiv cea sexuală, la triburile „preistorice” contemporane cu noi: un lider are cîte 2-3 soţii şi cîte 9 copii în viaţă, 5% din bărbaţi au mai mult de o soţie, 62% din bărbaţi nu au deloc copii, 45% din copii mor înainte de a ajunge adulţi. Al doilea fragment din „Dysgenics” la care vreau să mă refer este Tabelul 2.1 de la pagina 28, în care, pe baza unor lucrări ale lui Skipp, Weiss şi Pound, este ilustrată diferenţa de fertilitate, de 50-100%, în favoarea clasei de mijloc faţă de clasa de jos, în Europa preindustrială a secolelor XVI-XVII. Profesorul Lynn susţine că în ambele cazuri exista o selecţie naturală suficientă încît să nu scadă inteligenţa medie.

În primul rînd, să observăm că între cele două cazuri există o diferenţă de presiune de selecţie naturală şi sexuală semnificativă. E o presiune mult mai mare în triburile „preistorice” decît în Europa preindustrială. Să presupunem acum că în acea Europă exista suficientă selecţie naturală încît să menţină o inteligenţă medie constantă, întrucît oamenii mai inteligenţi aveau mai mulţi urmaşi. În cazul acesta, presiunea de selecţie din triburile „preistorice”, fiind mult mai mare, ar trebui să ducă la o creştere explozivă a inteligenţei, de la o generaţie la alta, ceea nu s-a constatat. Părerea mea e că selecţia existentă în triburile „preistorice” contemporane e una care abia reuşeşte să menţină constant nivelul inteligenţei acelor populaţii. Este de remarcat că toate aceste triburi trăiesc în climate blînde, „sudice”. Pentru a creşte presiunea de selecţie într-atît încît să determine o creştere a inteligenţei, ar fi nevoie de o migraţie către nord a acestor triburi. Iar dacă aceşti „preistorici” abia îşi menţin nivelul inteligenţei, atunci cu siguranţă că presiunea de selecţie din Europa preindustrială nu mai e una suficientă să frîneze scăderea inteligenţei, chiar dacă aceia mai inteligenţi încă fac mai mulţi copii.

Să aruncăm o scurtă privire în natură şi să observăm că nu toţi puii unui lup alfa sînt şi ei lupi alfa. Şi chiar dacă la lup nu procreează decît masculul şi femela alfa, asta nu duce la o creştere a calităţilor speciei, ci doar la o menţinere a acestor calităţi.

Şi raţionamentul că puii născuţi într-o populaţie ar trebui să moştenească, în medie, calităţile părinţilor e unul eronat, întrucît nu ţine cont de apariţia mutaţiilor genetice şi de faptul că majoritatea lor sînt nefavorabile. Inteligenţa umană e o achiziţie genetică relativ recentă, aşa că e mai fragilă. Iar numărul de gene implicate în determinarea inteligenţei este, probabil, unul foarte mare, după unele estimări fiind vorba de pînă la 40% din gene. Aşa că şi probabilitatea apariţiei unor mutaţii nefavorabile e foarte mare, ceea ce mă face să concluzionez că nu toţi copiii născuţi moştenesc inteligenţa părinţilor, că media inteligenţei copiiilor e sub a părinţilor. Mă refer, bineînţeles, la inteligenţa genotipică, aceea care se moşteneşte.

Pentru că am făcut o scurtă trimitere la lup, într-un paragraf anterior, vreau să revin şi să spun că ea nu e întîmplătoare. Deşi omul se trage dintr-o maimuţă şi este o maimuţă, el are ceva care îl particularizează şi îl deosebeşte de toate celelalte maimuţe. Omul paleolitic este un mare prădător, un prădător care vînează animale mult mai mari decît el, ceea ce nu face nicio altă maimuţă. În sensul ăsta, omul este o maimuţă „altoită” cu un lup. Afinitatea aceasta, „înrudirea” aceasta cu lupul, a făcut posibilă şi domesticirea lupului de către vînătorul paleolitic şi realizarea unei adevărate simbioze între cele două specii, atît de depărtate filogenetic.

În opinia mea, omul actual reprezintă o deteriorare, inclusiv pe planul inteligenţei, „prin domesticire” a vînătorului paleolitic nordic. Exact la fel cum cîinele reprezintă o deteriorare prin domesticire a lupului, inclusiv privitor la inteligenţă. E o evidenţă că atît lupii cît şi hibrizii lup-cîine sînt mai deştepţi decît cîinii. De altfel, lupii, mai ales cei nordici, au craniul şi creierul mult mai mari decît cîinii. Un lup are creierul cu 20-30% mai mare decît un cîine de aceeaşi talie. Şi chiar un cîine cu greutatea dublă faţă de a unui lup are un creier cu 10% mai mic decît al lupului. Dar şi creierul omului actual (1350 cmc) a scăzut faţă de al lui Cro-Magnon (1600 cmc). Iar scăderea nu e datorată integral revoluţiei industriale. Studii recente au arătat că în ultimii 5.000 de ani creierul uman a scăzut cu 10% (John Hawks). Celelalte 5-10% le-a pierdut, deci, înainte.

Am urmărit cu interes lucrările profesorului Philippe Rushton privitoare la corelaţiile între volumul cerebral şi IQ, precum şi pe acelea privind componenta ereditară a acestor caracteristici. Dacă în populaţiile actuale există un raport între nivelul inteligenţei şi volumul cerebral şi există şi o importantă transmitere ereditară a ambelor, mă gîndesc că lucrurile acestea ar trebui să fie valabile şi pentru generaţiile din trecutul mai îndepărtat. Diferenţa dintre volumul cerebral al unui Cro-Magnon şi al unui asiatic de azi e mai mare decît între volumele unui asiatic şi al unui african. Ar trebui să se existe şi o diferenţă de IQ corespunzătoare. Ar trebui ca omul de Cro-Magnon să fie mai inteligent decît orice populaţie de astăzi. E aceeaşi concluzie la care duce şi raţionamentul meu privind la scăderea presiunii de selecţie ca urmare a „migraţiei către sud” provocate de tehnologie. De altfel, dacă întreaga antropogeneză s-a caracterizat printr-o creştere a volumului cerebral, o scădere a creierului ar trebui să sugereze antropoliza…

Aş vrea să vorbesc puţin şi despre efectul Flynn. Încep prin a spune că mi se pare că Richard Lynn îl explică cel mai bine, printr-o mai bună nutriţie în perioada fetală şi perifetală. Dacă efectul Flynn e mai vizibil în vremurile noastre, nu înseamnă însă că acest efect n-a mai funcţionat în istoria omenirii. După părerea mea, toate inovaţiile tehnologice din paleolitic au generat fenomene similare efectului Flynn. Cred că revoluţia neolitică a fost însoţită de un efect Flynn poate la fel de marcat cu acela din zilele noastre. Tot un efect similar a funcţionat, tot timpul, în clasele privilegiate. Dar acest efect, parte a „zestrei extragenetice” a omenirii, a contribuit din plin la ruinarea zestrei genetice, pentru că ferit-o de expunerea directă în faţa selecţiei naturale. Şi a ruinat-o, astfel, tocmai acolo unde zestrea genetică era iniţial mai bună, în clasele dominante şi în populaţiile cu tehnologie şi civilizaţie mai avansate.

Li se reproşează, cred că întemeiat, celor care susţin că degradarea genetică a inteligenţei începe abia după epoca industrială faptul că nu pot explica de ce populaţii ca acelea din Mesopotamia sau Egipt au astăzi un IQ scăzut, deşi au realizat cîndva civilizaţii înfloritoare. Teza mea, aceea a scăderii inteligenţei şi în epocile preindustriale, explică ruinarea acestor civilizaţii tocmai printr-o degradare genetică mai rapidă a populaţiilor mai avansate tehnologic. Tehnologia şi aglomerarea făceau supravieţuirea mai uşoară şi facilitau şi accesul la reproducere. Lucruri evident vizibile în lumea de azi, dar prezente, chiar dacă într-o măsură mai mică, şi în Orientul Antic.

De altfel, cred că teza mea explică satisfăcător toate schimbările „centrului lumii”. O populaţie iniţial mai inteligentă dezvoltă o tehnologie şi o civilizaţie superioare. Tocmai această dezvoltare accelerează scăderea presiunii de selecţie şi, implicit, a inteligenţei. Între timp, o populaţie mai „barbară”, cu o presiune de selecţie mai ridicată, îşi scade mai lent inteligenţa decît populaţia mai avansată. La un moment dat, îi devine superioară şi, preluîndu-i şi civilizaţia, ajunge să o domine. E suficient să privim la cum a trecut „centrul lumii” dintr-o Europă civilizată într-o Americă iniţial „barbară”, în care presiunea de selecţie era evident mai mare decît pe Vechiul Continent. Şi să privim şi cum America de azi, tehnologizată şi civilizată, se pregăteşte să predea „centrul lumii” unei Asii de Est care a fost tehnologizată mai recent, adică a fost supusă unei degradări genetice mai lente.

Este mai plauzibilă o scădere decît o creştere a inteligenţei umane în ultimele zeci de mii de ani şi dacă privim sub alt aspect.

Să presupunem că presiunea de selecţie a fost suficient de mare, pînă la epoca industrială, pentru a asigura o creştere continuă a inteligenţei. Numai in ultimii 10.000 de ani, de la revoluția neolitică, au fost 500 de generaţii de oameni. Dacă am lua în calcul o creştere medie de numai 0,1 puncte de IQ pe generaţie, adică 1 punct de IQ la 10 generaţii, ar trebui ca un strămoş neolitic să fi avut un IQ de 50, iar un Cro-Magnon să fi avut un IQ mult sub 50, pentru ca un englez de azi să ajungă la un IQ de 100. Dar Cro-Magnon vîna mamuţi, făcea trepanaţii craniene terapeutice, picta în peşteri întunecoase, sculpta, cînta la fluier, confecţiona de la ace de cusut pînă la arcuri cu săgeţi, făcea calendare în funcţie de mersul astrelor. Şi toate acestea le făcea pînă la 30 de ani. Cîţi oameni de astăzi, cu un IQ de 100, ar putea face toate astea? Le-ar fi putut face, în plină glaciaţiune, un om cu un IQ mediu de sub 50?

Şi mai neplauzibilă pare ipoteza că inteligenţa medie s-ar fi menţinut mereu constantă. Ar trebui să ne imaginăm că, în epoci şi societăţi atît de diferite, presiunea de selecţie asupra inteligenţei să fi rămas mereu constantă. Mie mi se pare de neimaginat.

Mai degrabă, sub formidabila presiune a nordului, Cro-Magnon ajunsese la un IQ de 150. IQ care a scăzut foarte lent, odată cu scăderea presiunii de selecţie dată de „migraţia către sud” tehnologică. A scăzut aproape imperceptibil pînă la revoluţia neolitică, după care a scăzut mai repede, în medie, cu 1 punct de IQ la fiecare 10 generaţii, adică doar cu o medie de 0,1 puncte de IQ pe generaţie, ajungînd la un IQ de 100 la englezul de azi.

Dacă nu mă înşel, unul dintre proiectele lui Broca era să compare inteligenţa omului actual cu a omului de Cro-Magnon. Un proiect abandonat de Broca… Abandonat de mult timp… Am îndrăznit să-l reiau eu… Tot Broca spunea că preferă să ştie că el însuşi e o maimuţă perfectă, decît un Adam degenerat. Dacă şi-ar fi dus cercetările mai departe ar fi aflat, cu surprindere, că era doar o maimuţă degenerată… Cum sîntem noi toţi, oamenii de azi…


Așa cum spuneam în articolul precedent, Broca își propusese să compare inteligența omului de Cro-Magnon cu cea a omului modern, dar a abandonat proiectul. Am reluat eu acest proiect și am demonstrat că inteligența Cro-Magnonilor era superioară inteligenței oamenilor actuali, că încă din paleolitic inteligența omului e într-un proces de scădere, fenomen pe care l-am denumit antropoliză. Aici voi încerca o demonstrație diferită de precedenta. 

     În acest articol voi compara inteligența lui Cro-Magnon cu a egiptenilor de azi și cu inteligența egiptenilor de dinaintea revoluției industriale. I-am ales pe egipteni pentru că ei au realizat cîndva o civilizație care era cea mai avansată din lume la acea dată. O comparație similară s-a putea face și între Cro-Magnon și grecii din vremurile noastre. Iar rezultatul ar fi același: vînătorul paleolitic a fost mai inteligent.

     Voi începe prin a-l compara pe Cro-Magnon cu inuitul din ultimele secole.

     La capitolul inovație tehnologică, putem spune că Cro-Magnon era superior inuitului. Inuitul de acum cîteva sute de ani nu avea arme sau unelte pe care Cro-Magnon să nu le fi avut. Diferența e că inuitul le-a moștenit, însă Cro-Magnon le-a inventat. O altă diferență e că noi cunoaștem întreaga tehnologie de care dispuneau inuiții, în timp ce nu cunoaștem decît o parte din cea a Cro-Magnonilor, așa că orice descoperire nouă ar putea înclina și mai mult balanța în favoarea vînătorului paleolitic. Cum inovațiile tehnice presupun în primul rînd o inteligeță spațială mare și cum inuiții au acest tip de inteligență la cel mai înalt nivel printre populațiile actuale, putem trage deja concluzia că și Cro-Magnonii o posedau într-un grad foarte înalt.

     În ceea ce privește inteligența artistică, tot cea a Cro-Magnonilor pare mai mare decît a inuiților. Sculpturi ca acelea ale vînătorilor arctici au realizat și Cro-Magnonii, care, în plus, au excelat și în pictura rupestră.

    Privitor la inteligența verbală, probabil că aceasta trebuie să fi fost mai mare tot la Cro-Magnon, întrucît o ceată paleolitică era mai numeroasă decît o familie de inuiți și mediul înconjurător era unul mai variat, iar ambele particularități necesitau performanțe verbale mai mari. Probabil că inteligența verbală era supusă unei presiuni de selecție mai mari în cazul vînătorului paleolitic, ceea ce o făcea mai mare decît a inuitului.

     Ceata lui Cro-Magnon fiind mai numeroasă, aici un bărbat alfa avea acces la mai multe femei decît un inuit, ceea ce sporea selecția naturală, creînd condiții mai bune pentru creșterea sau menținerea nivelului mediu al inteligenței unei populații.

     Totul pare să pledeze pentru faptul că Cro-Magnon avea o inteligență mai mare decît a inuitului, pe toate planurile.

     Acum voi încerca să compar inteligența inuitului de azi cu cea a egipteanului de azi. Și a celor două populații de dinainte de revoluția industrială.

     Primul lucru care trebuie menționat e că din punct de vedere genetic egiptenii de azi sînt, într-o proporție covîrșitoare, chiar descendenții acelora care au realizat uimitoarea civilizație antică.

     Potrivit cercetărilor lui Richard Lynn, inuiții au un IQ de 91, egiptenii au un IQ de 81. Oricîte erori s-ar fi strecurat în măsurători, un lucru e cert: inuiții de azi sînt mai inteligenți decît egiptenii. Dar să încercăm să vedem și cum stăteau lucrurile înainte de revoluția industrială, care scade inteligența genotipică și o poate mări uneori pe cea fenotipică (prin efectul Flynn).

     Egiptul e o țară relativ recent intrată în revoluția industrială, care are încă o treime din populație angajată în agricultură, așa că inteligența genotipică nu putea fi afectată semnificativ față de Egiptul preindustrial. De asemenea, fiind o țară cu un produs intern brut relativ mic și cu o distribuție inegală a bogăției, efectul Flynn probabil că e nesemnificativ. Așa că putem considera că nivelul inteligenței în Egiptul preindustrial era unul nesemnificativ mai mare decît cel actual.

     În ceea ce-i privește pe inuiții din Canada, părerea mea e că ei constituie una dintre populațiile a căror inteligență genotipică a scăzut cel mai mult de pe urma revoluției industriale. Iată argumentele mele. Dacă în 1867 populația inuiților era estimată la 2.000 de indivizi, astăzi ea este de circa 25 de ori mai mare. Înmulțirea a fost și mai mare decît atît, întrucît aici nu sînt luați în calcul inuiții care au participat la procesul de metisaj. E o rată de creștere care arată o extraordinară relaxare a presiunii de selecție, care nu putea să aibă drept consecință decît o scădere importantă a inteligenței genotipice în acești ultimi aproape 150 de ani. În afară de mărimea ratei de creștere a populației, e probabil să fi jucat un rol însemnat în scăderea inteligenței inuiților și contactul cu patologia infecțioasă a albilor, precum și cu alimentația lor și cu alcoolul. Am putea să ne gîndim că trăind într-o țară dezvoltată, Canada, inuiții ar fi beneficiat, compensator, de o mare creștere a inteligenței fenotipice, prin efectul Flynn. Dar toate statisticile arată că inuiții nu au, pe niciun plan, nivelul de trai al canadianului mediu, așa că și efectul Flynn e probabil mai mic decît media canadiană. În plus, inuiții nici nu au investit cît ceilați în confortul modern, ei preferînd să investească într-o rată mai mare de creștere a populației lor. Iar efectul Flynn se manifestă mai puternic în populațiile cu o rată mică sau chiar negativă a creșterii demografice. Toate aceste argumente duc la concluzia că înainte de revoluția industrială inuiții trebuie să fi avut o inteligență semnificativ mai mare decît cea de acum, deci mai mare și decît cea a egiptenilor actuali și preindustriali.

     Nu se poate exclude nici varianta ca inuiții să fi fost populația cea mai inteligentă din lume imediat premergător revoluției industriale, dar ca ei să fi fost tocmai marii perdanți ai acestei revoluții în ceea ce privește inteligența. Tocmai pentru că ei au fost marii cîștigători privitor la înmulțirea populației. 

     Să recapitulăm. Cro-Magnon avea o inteligență superioară celei a vînătorului arctic din perioada preindustrială. Iar acesta avea o inteligență superioară celei a egipteanului preindustrial. În consecință, Cro-Magnon era mai inteligent decît egipteanul de azi și decît cel recent.

     Să ne îndreptăm atenția acum către egipteanul antic. Dacă am admite faptul că pînă la revoluția industrială ar fi existat o presiune de selecție suficientă încît să crească inteligența medie a oamenilor, ar trebui să admitem, consecutiv, două fapte. Primul ar fi că uimitoarea civilizație antică a Egiptului ar fi fost edificată de o populație cu un IQ în jur de cel mult 70, asta însemnînd că jumătate dintre oameni erau ceea ce numim azi retardați mental și doar 2% dintre oameni aveau inteligența unui englez mediu de azi. În condițile acestea, ar fi fost posibile atîtea inovații cîte au fost in Egiptul Antic? Al doilea fapt pe care ar trebui să-l admitem ar fi că Cro-Magnon ar fi fost mai inteligent decît egipteanul antic, adică ar fi existat o scădere a inteligenței și înainte de epoca industrială.

     Mult mai plauzibil este însă ca Cro-Magnon să fi atins maximumul de inteligență umană înregistrat vreodată. După care, odată atins un prag al inovațiilor, aceasta a echivalat cu o migrație către sud care a slăbit presiunea de selecție și, consecutiv, și inteligența genotipică medie a oamenilor, proces pe care eu l-am numit antropoliză, ținînd cont de faptul că toată antropogeneza a constat într-o creștere a inteligenței.

     Privind lucrurile așa, egiptenii antici trebuie să fi fost mai inteligenți decît cei de azi. Ceea ce pare mai probabil decît să fi avut un IQ de 70, întrucît aceia erau capabili de inovație și invenție, în timp ce egiptenii de azi au dificultăți în a aplica un model care deja funcționează cu succes în alte părți ale lumii.

     Ar trebui să acceptăm odată faptul că, încă din paleolitic, evoluția lumii se face tot mai puțin pe baza unei înzestrări genetice și se sprijină tot mai mult pe zestrea extragenetică și pe o populație tot mai numeroasă. Din această populație numeroasă, o fracțiune tot mai mică are o contribuție la realizarea progresului tehnologic, adică la zestrea extragenetică. Iar o fracțiune tot mai mare din populație își sprijină inteligența pe suportul realizat de efectul Flynn, efect care probabil că s-a manifestat și în alte epoci decît cea industrială, și anume oridecîteori a existat o ameliorare a condițiilor materno-fetale.

     Iluzia că am fi tot mai inteligenți e doar o iluzie. Amăgirea că antropogeneza ar continua, în paralel cu progresul tehnologic, e numai o amăgire. De zeci de mii de ani trăim antropoliza.


P.S. Am afirmat mai sus că egiptenii ar fi putut fi înlocuiți în raționamentul meu cu grecii. Concluziile ar fi fost aceleași. Grecii au un IQ actual (92), aproape egal cu al inuiților (91) și sensibil mai mare decît al egiptenilor (81). Dar grecii au beneficiat de un efect Flynn mult mai mult decît egiptenii, fiindcă Grecia e o țară dezvoltată în care repartiția e de tip socialist. Așa că inteligența genotipică a grecilor probabil că nu e cu prea mult diferită de cea a egiptenilor.    




Ieşiră la plimbarea de seară pe ţărmul mării după miezul nopţii, cu cîteva ore mai tîrziu decît de obicei, pentru că el a vrut să mai lucreze, simţindu-se inspirat.

Se întinseră pe nisipul care încă mai emana căldura zilei în răcoarea nopţii. La un moment dat, el ieşi din şirul vorbelor întîmplătoare şi îi spuse, cu o voce părînd ezitantă din pricina emoţiei, că, deşi n-a reuşit să pună nimic pe hîrtie, în seara asta a ajuns, în sfîrşit, să găsească o teorie fără fisură a unificării cîmpurilor, în care reuşise să rezolve toate contradicţiile care păreau de nedepăşit pînă acum. Şi îi mai zise că avea de gînd ca, peste două săptămîni, la decernarea Nobel-ului, să-şi anunţe şi să-şi prezinte noua teorie, în locul discursului pe care îl avea pregătit.

Ea se lipi strîns de el, aşezîndu-şi pe pieptul lui capul care tocmai îi era străbătut de gîndul că ea e cea care are cel mai deştept bărbat de pe planetă şi că ea e cea care îi va dărui urmaşi. Lui nu-i împărtăşi, însă, decît a doua parte a ideii, spunîndu-i că îşi făcuse seara un test de sarcină, care ieşise pozitiv.

Începură, pe plaja pustie, ritualul împerecherii. La fel ca în urmă cu un an, cînd se cunoscuseră, ea fiind venită aici pentru un turneu de şah, iar el pentru un congres de fizică.

Fură brusc încercuiţi şi întrerupţi de cei cinci. El muri sub loviturile de pumni, picioare şi cuţite. Ea rămase în inconştienţă şi aproape fără suflare, în urma loviturilor şi violului. Aşa fură găsiţi, în zori, de către gunoierii care curăţau plaja aceasta îndepărtată, izolată.

Cei cinci fură prinşi şi băgaţi în puşcărie, pe viaţă.

El fu plîns şi îngropat, ca orice mort.

Ea trecu printr-o perioadă cumplită şi îşi găsi singura consolare în faptul că purta în pîntece copilul lui. Hotărî să rămînă în viaţă numai pentru a naşte şi a creşte acest copil.

Îl născu. Îl creştea. Copilul nu semăna deloc cu tatăl, ci, pe măsură ce trecea timpul, ei i se părea că pe chipul fiului se conturau tot mai precis trăsăturile unuia dintre cei cinci. Îi făcu un test de paternitate. Era fiul criminalului, nu al celui ucis. Refăcu de încă două ori testul ADN şi avu acelaşi rezultat. Cel care fusese fals pozitiv era testul de sarcină, făcut în urmă cu cîţiva ani, în seara în care fizicianul întîrziase plimbarea pe plajă din cauza teoriei pe care a găsit-o, dar pe care n-a mai apucat să o pună pe hîrtie.

Femeia nu se putu împiedica să constate că, după ce fusese victimă a ororii de pe plajă, devenise complice al acestei de-a doua orori, pe care ar fi putut-o împiedica. O vreme, îi fu iar cumplit de greu. Dar fiul criminalului dispăru după un timp, lăsînd tot locul fiului ei. Îl creştea. Îl iubea. Era al ei.

Pare o istorie a cîtorva oameni, fie că ar fi reală, fie că ar fi falsă. Dar nu este doar atît. Este un rezumat al istoriei omului. Este, mai mult, esenţa istoriei omenirii. Este istoria, trecută şi viitoare, a drumului inevitabil al omului înapoi, spre maimuţă. Este ceea ce a ascuns Darwin. La finalul acestei cărţi, adevărul acestor afirmaţii va părea evident. Şi va părea aproape indiscutabil şi faptul că Darwin l-a cunoscut.


Indiferent de criteriile pe care diverşi autori le stabilesc pentru a defini procesul umanizării, există un fenomen ce nu poate fi separat nicicum de apariţia şi evoluţia omului: creşterea, explozivă în anumite perioade, a creierului. De la australopitec la sapiens volumul creierului a crescut de peste trei ori.

Astfel, nu ne putem imagina un proces invers, de „dezumanizare”, separat de o scădere semnificativă a creierului. Cum această carte va demonstra că sîntem în plin proces de dezumanizare, că ne îndreptăm către o maimuţă mai puţin evoluată, adică mai puţin inteligentă decît omul, va trebui să luăm în discuţie şi acest argument morfologic al mărimii creierului. Deşi nu ne sprijinim demonstraţia aproape deloc pe acest argument.

Toate studiile recente arată o scădere a creierului uman în ultimele zeci de mii de ani. Omul de Neanderthal, specie proximă speciei sapiens, avea un creier cu 15-20% mai mare. Omul de Cro-Magnon, strămoş direct al nostru, avea şi el creierul cu 15% mai mare. Iar oamenii de acum 5.000 de ani aveau creierul cu 10% mai mare decît al nostru.

Repet, nu vom invoca argumentul scăderii creierului în demonstrarea antropolizei pe care tocmai o parcurgem, deşi tot mai multe studii arată că există o corelaţie puternică între mărimea creierului şi gradul de inteligenţă. Dar măcar ca argument în favoarea stopării evoluţiei genetice în direcţia creşterii inteligenţei, a „umanizării” în continuare a omului, trebuie luat în seamă. Ar fi culmea să ne gîndim că omul ar fi în continuare într-un proces de evoluţie, care s-ar petrece în paralel cu scădere creierului, adică exact invers decît s-a întîmplat timp de cîteva milioane de ani. Cred că nu are nimeni atîta naivitate încît să creadă că s-ar putea petrece cu creierele cam ceea ce se întîmplă cu microprocesoarele…

Orbiţi de progresul tehnologic, semenii noştri îşi imaginează însă un om al viitorului tot mai inteligent, cu un cap tot mai mare şi cu un corp tot mai atrofiat. Adevărul ştiinţific e însă unul contrar, după cum se vede din datele de mai sus privind volumul cerebral. Şi cauza pentru care omul se îndreaptă către maimuţă, după cum vom demonstra în această carte, este tocmai progresul tehnologic, care nu se rezumă la cel de astăzi. Dezumanizarea, involuţia omului, e un fenomen vechi, probabil, de cîteva zeci de mii de ani. Pare doar un paradox: o inteligenţă superioară creează tehnologia, iar tehnologia subminează inteligenţa care a creat-o. Nu este însă doar un paradox, ci este chiar paradigma istoriei omului.

În virtutea unui iluzii create de progresul tehnologic, omul de azi se simte superior omului primitiv, cel puţin în ceea ce priveşte inteligenţa. Din păcate, însă, îi este inferior. Complexe de superioritate ar trebui să aibă faţă de omul viitorului, dar, cum am văzut, pe acela şi-l imaginează cu totul altfel decît va fi în realitate, aşa că are faţă de el complexe de inferioritate. Cartea aceasta va răsturna această percepţie falsă şi va stabili, cu luciditate, adevărul: specia om este de mult timp pe panta descendentă a evoluţiei sale. Complexe de inferioritate trebuie să avem faţă de cei care au fost cîndva, faţă de acei primitivi pe care numai din ignoranţă îi privim cu dispreţ. Cu inteligenţa umană se petrece, în esenţă, ceea ce s-a petrecut cu statura reptilelor, drumul minţii noastre e oarecum acela de la dinozauri la guşteri. Şi, la fel ca în cazul reptilelor, tot o schimbare de mediu este cauza: tehnologia.


La vremea apariţiei sale, bumerangul a reprezentat un progres tehnologic incontestabil. Dar primul bumerang, lansat în urmă cu cel puţin 30.000 de ani, în vremea în care Neanderthal apunea şi Cro-Magnon răsărea, nu a lovit doar prada acelui vînător inteligent care l-a inventat, ci a lovit şi loveşte încă toate generaţiile de oameni ulterioare acelui inventator. Şi acelaşi rezultat l-a avut orice alt progres tehnologic.

Să evaluăm puţin consecinţele pe care le-a avut invenţia pentru vînător şi ai lui.

A putut vîna mai mult, deci şi-a putut hrăni mai bine femeile, care i-au născut copii mai mulţi şi mai sănătoşi; iar cu surplusul de vînat i-a putut hrăni mai bine şi pe aceşti copii.

A putut vîna cu mai puţină cheltuială energetică şi de timp. Energia şi timpul economisite le-a folosit, în parte, pentru a-şi perfecţiona arma inventată, ceea ce i-a permis un randament tot mai mare la vînătoare. Asta i-a permis să hrănească tot mai mulţi urmaşi.

A putut vîna cu riscuri mai mici pentru el, nemaifiind obligat să se apropie de pradă decît după ce aceasta era deja rănită. Asta l-a menţinut mai mult timp sănătos şi i-a permis şi să aibă o viaţă mai lungă. I-a dat, astfel, timp să facă şi să crească mai mulţi urmaşi.

Pe termen scurt, pare (şi chiar şi este) un mecanism de selecţie naturală. Acest bărbat inteligent îşi asigură o descendenţă mai numeroasă decît bărbaţii mai puţin inteligenţi din cetele care nu au la dispoziţie bumerangul. Pe termen mai lung, însă, rezultatul e o antiselecţie naturală. În primul rînd, chiar dintre urmaşii lui vor trăi unii care n-ar fi supravieţuit condiţiilor mai precare, celor de dinaintea inventării bumerangului. În felul acesta, cantitatea medie a inteligenţei urmaşilor săi e mai mică decît ar fi fost în cazul în care el nu şi-ar fi folosit invenţia. În al doilea rînd, bărbaţii din alte cete, chiar dacă nu sînt suficient de inteligenţi pentru a inventa un bumerang, sînt destul de inteligenţi pentru a-i înţelege funcţionarea şi avantajele şi pentru a-l copia. Şi şi aceşti bărbaţi, mai puţin înteligenţi decît vînătorul nostru, vor putea, în urma utilizării bumerangului, să facă şi să crească mai mulţi urmaşi, a căror inteligenţă medie va fi mai mică decît în cazul în care ar fi supravieţuit condiţiilor în care ar fi fost crescuţi în absenţa bumerangului în ceata lor.

Iată cum, chiar de la prima generaţie, inteligenţa medie a supravieţuitorilor din toate grupurile umane care folosesc bumerangul e mai mică decît dacă acesta nu ar fi fost inventat.

Sigur, în această demonstraţie am simplificat mult, neluînd în calcul în şansa de supravieţuire a unui copil decît inteligenţa acestuia. Pe cazuri individuale sau pe grupuri mici, acest lucru nu e adevărat. Dar, pe ansambul populaţiei umane din acea vreme şi din vremurile şi mai vechi, lucrurile stau exact aşa: au supravieţuit şi s-au înmulţit cei mai deştepţi. Exact aşa s-a format omul. Omul nu a excelat prin statură, forţă, viteză, gheare sau colţi. Nu dezvoltarea acestora le permitea contemporanilor vînătorului nostru să vîneze mamuţi ori să-i picteze în peşteri întunecate. Inteligenţa îi permitea omului toate acestea. În evoluţia omului inteligenţa a fost criteriul de selecţie. Şi cu cît viaţa era mai grea, mai dură, cu atît presiunea de selecţie pe inteligenţă era mai mare.

Dar orice progres tehnologic făcea viaţa mai uşoară, scăzînd presiunea de selecţie. Acest lucru este mult mai evident azi, cînd tehnologia a făcut viaţa atît de uşoară încît aproape oricine poate supravieţui şi aproape oricine se poate înmulţi. În zonele avansate tehnologic, asupra fondului genetic al omenirii nu mai acţionează nicio presiune de selecţie, cel puţin la nivelul inteligenţei. Astăzi plouă asupra noastră cu bumeranguri. E potop.


Să lăsăm acum puţin omul şi să ne îndreptăm atenţia către o rudă a sa mai îndepărtată, ale cărei condiţii de viaţă s-au schimbat mult în ultimele sute de ani.

Pentru aceasta, să mergem puţin în Irlanda. Dacă nu mă înşel, e primul loc din Europa din care au dispărut marii prădători, ursul şi lupul. Faptul se datorează, în cea mai mare parte, unui produs tehnologic al omului, a unuia mai puţin obişnuit, căci e vorba de un produs tehnologic viu: irish wolfhound, cîinele de vînătoare de lupi.

Pe de o parte, introdus ca factor de presiune de selecţie pentru urşi şi lupi, acest cîine a produs asupra acestora o presiune atît de mare încît i-a exterminat. Pe de altă parte, simultan, ursul şi lupul au exercitat o presiune de selecţie asupra wolfhoundului. Cîinele mai era folosit şi ca luptător în războaie. Aşa că asupra acestui cîine exercitau presiune de selecţie cei mai de temut prădători ai acelui loc şi ai acelui timp: lupul, ursul şi omul războinic. Ne imaginăm uşor că în condiţii atît de dure, nu au supravieţuit şi nu au ajuns să se înmulţească decît cîinii cel mai bine înzestraţi pentru luptă. Una dintre calităţile cerute în luptă era talia şi pe aceasta o vom urmări pentru că e mai uşor de măsurat decît altele. În acele vremuri, înălţimea medie la greabăn a wolfhoundului era de 120 cm.

Astăzi, înălţimea sa medie e de 90 cm. A pierdut un sfert din înălţime şi, probabil, o treime din masă. Faptul se datorează slăbirii presiunii de selecţie exercitate asupra cîinelui. Şi ursul şi lupul şi războinicul au dispărut din viaţa cîinelui, care a fost folosit, între timp, în activităţi mult mai paşnice, devenind chiar cîine de companie. În noile condiţii, au putut supravieţui şi s-au putut înmulţi şi cîinii mai puţin apţi pentru luptă, inclusiv cei cu talia mai mică. Astăzi sînt, probabil, mai mulţi wolfhounzi decît acum cîteva sute de ani, dar aceştia nu mai sînt atît de performanţi în luptă. Slăbirea presiunii de selecţie la asta duce totdeauna: creşterea cantităţii în detrimentul calităţii.

Să ne întoarcem acum la om. Aşa cum omul e un corp fizic care nu se poate sustrage legilor fizicii, tot astfel omul este şi un organism biologic, care nu poate scăpa nici legilor biologiei, inclusiv aceleia care stabileşte relaţia între calitate, cantitate şi presiunea de selecţie.

Sigur că în preistorie supravieţuirea omului se datora şi unor calităţi fizice pe care noi, cei de azi, nu le mai avem. Toate cercetările arată că chiar şi oamenii de azi cei mai dotaţi şi mai antrenaţi, şi anume campionii de atletism, nu reuşesc să aibă performanţe nici măcar în media celor realizate de strămoşii noştri preistorici. Adică noi am pierdut deja la nivel genetic aceste înzestrări somatice. Şi, dacă la nivel fizic lucrurile stau aşa, de ce ar sta altfel la nivel psihic? Reamintim, supremaţia omului în regnul animal a fost dobîndită tocmai de psihicul său, de mental. Nu cu muşchii, ghearele sau colţii a reuşit omul să vîneze mamuţii sau să pună la muncă în folosul său elefanţii…

În preistorie, pe teritoriul Europei trăiau numai cîteva zeci de mii de oameni care au astăzi sute de milioane de urmaşi. Această explozie cantitativă nu putea avea loc decît în condiţiile unei înmuieri teribile a presiunii de selecţie şi cu preţul unei pierderi de calitate corespunzătoare. Probabil că orice Cro-Magnon care, prin absurd, s-ar naşte astăzi într-o familie din Europa ar face faţă uşor vieţii de aici şi de acum. Tot prin absurd, probabil că numai foarte puţini dintre europenii care se nasc acum ar fi făcut faţă dacă ar fi venit pe lume într-o ceată de Cro-Magnon. La fel cum puţini din wolfhounzii de azi ar supravieţui dacă ar avea de luptat cu urşii, lupii, războinicii. Dar oricare dintre wolfhounzii de acum cîteva sute de ani nu numai că ar putea trăi azi, ci ar fi un campion al rasei…


Un pui de găină ieşit din ou începe să ciugulească, adică să se hrănească. Puiul ştie deja asta din momentul în care vine pe lume. Nu învaţă de la cloşcă, pentru că şi puii ieşiţi din ouă în incubator ciugulesc.

Un pui de leu însă nu începe să vîneze îndată ce se naşte. El ajunge să vîneze mult mai tîrziu, în urma unui proces de învăţare, care se desfăşoară în interiorul familiei de lei. Un leu născut şi crescut în captivitate, dacă este eliberat în savană, va muri în scurt timp de foame, incapabil să vîneze ceva.

Ce arată cele două exemple? Că hrănirea găinii face parte din zestrea ei genetică, la fel ca şi respiraţia. Hrănirea leului face parte însă din zestrea extragenetică, din ceea ce putem numi, fără a greşi, civilizaţia şi cultura familiei de lei. Din zestrea genetică a leului face parte numai capacitatea de a deprinde vînătoarea. Dar tot din zestrea genetică a leului face parte şi capacitatea de a învăţa să facă tumbe la circ.

Să ne apropiem însă puţin de om şi să luăm exemplul celei mai apropiate rude, cimpanzeul, de care ne despart doar 1-2% din gene. Face parte din zestrea genetică a cimpanzeului şi să poată folosi, dacă e educat de om, cîteva sute de cuvinte şi să poată înţelege cîteva mii. Dar acest lucru nu face parte din cultura cimpanzeilor sălbatici, nu face parte din zestrea lor extragenetică. La fel cum nici oglinda nu face parte din cultura lor, deşi zestrea genetică le permite să se recunoască în oglindă. Ceea ce unui leu sau unei găini îi este inaccesibil, oricîtă educaţie ar primi de la om.

Ce deducem din aceste exemple? Cu cît un animal e mai inteligent, cu atît o parte mai mare a comportamentului său scapă codificării şi condiţionării genetice directe şi se lasă modelată de învăţarea de care animalul beneficiază în cadrul culturii în care acel animal trăieşte. Altfel spus, supravieţuirea unui animal este cu atît mai dependentă de zestrea extragenetică cu cît acel animal este mai evoluat pe scara inteligenţei. Un leu cu înzestrări înnăscute excepţionale, dar crescut în captivitate, nu ar supravieţui în savană tocmai pentru că îi lipseşte zestrea extragenetică a leilor sălbatici, cultura vînătorii. Un leu mai puţin înzestrat, dar născut şi crescut printre leii din savană, supravieţuieşte. Mai mult, un pui de leu debil, care în savană n-ar fi ajuns la maturitate, poate trăi şi îmbătrîni într-o cuşcă, unde nici zestrea genetică şi nici cea extragenetică a leilor nu joacă roluri prea mari. Cam ca acest leu debil trăiesc azi oamenii în ţările avansate tehnologic, unde cerinţele pentru supravieţuire şi înmulţire sînt minime.

Dacă, prin absurd, am fi lăsaţi să alegem unde să trăim, ce am alege? Epoca preistorică sau pe cea contemporană? Este acelaşi tip de dilemă între a alege o fată frumoasă sau una cu zestre. Zestrea epocii contemporane e tehnologia. Zestrea face viaţa mai uşoară. Dar frumuseţea face viaţa mai frumoasă. Frumuseţea face parte din zestrea genetică. Iar zestrea genetică a omului era mai mare în preistorie.

Lăsînd la o parte dilema asta pur teoretică, să ne aducem aminte că Dostoievski era convins că frumuseţea va reuşi să salveze lumea. Noi ar trebui să fim convinşi că lumea nu va reuşi să salveze frumuseţea. De zeci de mii de ani lumea e în goană după zestre: tehnologia…


În grupurile umane străvechi, altruismul era, deşi poate părea paradoxal, un avantaj în lupta pentru supravieţuire. În condiţiile unui surplus de hrană, era profitabil ca în ceată să fie tolerate şi exemplare umane mai slabe, mai neajutorate şi care nu reuşeau să producă nimic pentru colectivitate, ci doar să consume. Cel puţin în două situaţii aceşti nevolnici puteau deveni foarte utili grupului. În cazul unui atac al unor prădători, inclusiv al altui grup de oameni, nevolnicul era lăsat ca pradă, ceea ce îi putea salva pe cei valizi. Iar în cazul unei perioade de foamete cel slab putea fi mîncat de cei în putere, salvîndu-i astfel de la moarte. Aşa că surplusul de hrană din vremuri bune dat unor handicapaţi se dovedea o investiţie bună pentru supravieţuirea celor puternici, şi implicit pentru asigurarea descendenţei lor. Sigur că altruismul nu era nici atunci, cum nu e nici acum, rezultatul unor calcule, ci al unor sentimente. Grupurile care au avut astfel de sentimente au avut un avantaj faţă de cele care nu le-au avut şi care, în situaţii limită erau nevoite să sacrifice oameni valizi.

Şi cealaltă formă de altruism, cel extrem, eroismul, aducea avantaje de supravieţuire descendenţilor. Sacrificarea, în lupta cu animale mari sau cu alte cete de oameni, a unor bărbaţi puternici putea asigura supravieţuirea propriilor lor urmaşi, a propriilor lor gene.

Dacă altruismul însemna un avantaj pentru cei puternici şi pentru descendenţii lor în grupurile mici, în grupurile mai mari de oameni avantajele în perpetuarea genelor celui puternic şi altruist nu se mai văd. Să căutăm să vedem ce avantaje creează pentru propria lor descendenţă genetică marii altruişti ai modernităţii: eroul, sfîntul, geniul.

Sfîntul, condiţie asociată cu renunţarea la sexualitate şi cu retragerea din lume, îşi suprimă pur şi simplu descendenţa, lăsînd locul liber pentru descendenţii unora inferiori lui.

Eroul îşi sacrifică viaţa, lăsîndu-şi descendenţii într-o poziţie de inferioritate de şanse faţă de descendenţii celor laşi dar vii. Eroul îşi defavorizează propria descendenţă şi o favorizează pe a altora, avantajează perpetuarea genelor altora, nu a propriilor lui gene.

Geniul îşi pune la dispoziţia tuturor invenţia, nefavorizîndu-şi nicicum descendenţii, ci dimpotrivă. Cum orice invenţie e doar o protezare, aceasta îi favorizează mai mult pe cei mai slabi. Şi, cel puţin statistic, descendenţii unui geniu nu sînt printre cei mai slabi.

După ce am văzut cum marii altruişti ai modernităţii îşi sabotează practic propriile gene în competiţia cu genele altora, să vedem ce se întîmplă în societăţile moderne cu celalalt tip de altruism, cu cel manifestat faţă de cei mai slabi. În societăţile cele mai avansate tehnologic şi cele mai bogate, chiar dacă cei mai slabi nu sînt chiar egalii celor mai puternici, acestora li se asigură supravieţuirea şi li se favorizează reproducerea. Rata reproducerii lor este chiar mai mare decît media. Succesul biologic al celor mai slabi este mai mare decît al celor mai puternici, al căror singur succes e cel social, astăzi complet decuplat de succesul biologic.

Iată cum altruismul de azi al celor puternici, ceea ce în cazul omului înseamnă al celor inteligenţi, duce inevitabil tocmai la scăderea ponderii inteligenţei în lume. Preţul pentru stima de sine pe care ţi-o dă altruismul îl plătesc urmaşii tăi. Cei mai mulţi dintre ei îl plătesc chiar cu viaţa. Pe care nici măcar n-o vor avea vreodată…


În capitolul precedent aminteam, în treacăt, că orice invenţie e o protezare care îi favorizează cel mai mult pe cei mai slabi. Bumerangul e o proteză a braţului, care îl face de o sută de ori mai lung. Toporul de piatră e o proteză a pumnului care îl face de zece ori mai greu şi mai tare. Automobilul e o proteză a picioarelor, care le face de zeci de ori mai rapide şi infinit mai rezistente.

Dacă în preistorie cele mai multe proteze erau destinate să suplinească sau să amplifice calităţile fizice ale omului, în lumea modernă sînt tot mai multe protezele menite să suplinească şi să amplifice ceea ce ţine de mental. La fel cum automobilul şterge mare parte din diferenţele de locomoţie dintre un semiparalitic şi un campion de maraton, Google anulează parţial diferenţele între un om cu o memorie şi cu o cultură excepţionale şi un uituc incult.

În momentul în care aceste diferenţe de înzestrare nu mai joacă aproape niciun rol în selecţia naturală, adică în supravieţuire şi în reproducere, nu vor mai fi eliminaţi din lume cei mai puţin înzestraţi, iar genele lor se vor perpetua la fel ca şi ale celor înzestraţi fizic şi psihic. Exact asta se întîmplă în omenire de zeci de mii de ani şi procesul e tot mai amplificat pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. Iar în viitor fenomenul va lua proporţii şi mai mari.

S-ar putea obiecta asupra corectitudinii acestor afirmaţii prin două argumente: creşterea taliei ultimelor generaţii de oameni şi creşterea IQ-ului ultimelor generaţii. Dar ambele argumente nu fac decît să confirme enunţurile noastre. Iată cum: atît creşterea taliei cît şi a IQ-ului din zilele noastre nu sînt decît tot rezultatul unei protezări, a protezării printr-o alimentaţie mai bună a ultimelor generaţii. Este suficient să invocăm faptul că IQ-ul africanilor din SUA este semnificativ mai mare decît al celor rămaşi acasă. Aceasta se explică atît prin faptul ca, deşi fenotipic sînt negri, mulţi africani din SUA au o proporţie însemnată de gene ale rasei albe, cît şi printr-o alimentaţie mai bună a negrilor din SUA decît a celor din Africa. Dar, deşi se hrănesc aproape identic, africanii din SUA au un IQ mai mic decît al albilor. Aici nu poate fi vorba decît de o diferenţă moştenită. Africanii au trăit tot timpul într-un paradis, în care pînă şi cimpanzeii supravieţuiesc. Albii au trăit în purgatoriul climei temperate şi în infernul glaciaţiunilor, în care nicio altă maimuţă nu ar fi supravieţuit, ceea ce a constituit o presiune de selecţie mult mai mare. Aşa se explică faptul că au un IQ mai mare. Dar asta nu va mai dura mult, pentru că albii şi-au fabricat un paradis tehnologic, ceea ce face ca viaţa lor să fie mai uşoară azi decît în Africa şi, pe termen lung, asta nu poate duce decît la o scădere a IQ-ului sub cel al africanilor.

Iată deci cum protezarea printr-o alimentaţie superioară cantitativ şi calitativ poate suplini şi masca o degradare genetică, atît la nivelul fizic cît şi la nivelul inteligenţei.

Un alt tip de protezare mai puţin evidentă este şi diviziunea muncii, mai ales într-un anumit aspect al său. Folosirea celor mai deştepţi în locurile în care e nevoie de inteligenţă suplineşte şi maschează degradarea genetică pe ansamblul unei populaţii. În societăţile în care acest lucru nu se întîmplă, societatea în ansamblul ei pare mai puţin inteligentă. Şi chiar şi este, într-un fel, întrucît îi lipseşte o anumită formă de inteligenţă…


Nefiind un animal solitar, omul supravieţuia numai în măsura în care grupul din care el făcea parte reuşea să supravieţuiască. Dincolo de media inteligenţei membrilor săi, orice grup uman mai e caracterizat de un alt tip de inteligenţă, aceea care asigură colaborarea indivizilor săi, aceea care asigură optimizarea cooperării în vederea realizării scopurilor întregului grup. Cu cît un grup avea mai dezvoltată inteligenţa de acest tip, cu atît avea şi şanse mai mari la supraviţuire şi la înmulţire, mai ales în condiţiile vitrege din preistorie.

În esenţă, acest tip de inteligenţă se rezumă la inteligenţa de a se supune celui mai inteligent, bărbatului alfa. O vînătoare de mamuţi sau un război pe viaţă şi pe moarte cu un alt grup de oameni aveau mai multe şanse de izbîndă atunci cînd toţi urmau disciplinaţi strategia şi tactica stabilite de cel mai inteligent dintre ei. Şi, în general, toate activităţile mergeau mai bine dacă erau conduse de bărbatul alfa.

Sigur că e posibil şi chiar probabil ca în unele cete vînătorul alfa să fi fost ucis de bărbaţi beta sau chiar de bărbaţi omega ori de femei, într-un fel de revolte. Dar în felul acesta grupul îşi scădea şansele la supravieţuire. Mai ales dacă, după uciderea lui alfa, luptele pentru putere şi omorurile continuau între cei ce-şi disputau poziţia lui. Pierderi prea mari compromiteau viabilitatea întregului grup.

În vremea în care omul era vînător, în competiţia extrem de dură pentru supravieţuire au rezistat probabil numai grupurile care ascultau de bărbatul alfa. Iar cele care şi-l ucideau piereau pînă la urmă. La fel cum ar pieri acum haitele care şi-ar ucide lupul alfa şi în care, în loc să coopereze, lupii s-ar pierde în nesfîrşite încăierări pentru şefie.

Înlăturarea bărbatului alfa a devenit însă posibilă, fără riscuri imediate pentru grupurile umane, abia ceva mai tîrziu, datorită unui progres tehnologic atît de mare încît se poate vorbi de o revoluţie tehnologică. Iar după părerea noastră aceea a fost cea mai mare revoluţie tehnologică, mai importantă decît cea industrială. E vorba de revoluţia neolitică. Agricultura, creşterea animalelor şi formarea primelor sate au indus schimbările cele mai mari în viaţa omului, reducînd foarte mult presiunea de selecţie şi permiţînd creşterea accelerată a populaţiei umane, creştere cantitativă realizată inevitabil pe seama unei scăderi calitative.

Această scădere calitativă începe cu uciderea bărbatului alfa, de către alţi bărbaţi uniţi, poate şi cu participarea unor femei. Nemaidepinzînd de vînătoare, ci de agricultură şi de creşterea animalelor, fiind mai mulţi şi feriţi, în interiorul satului, de ameninţările din natură, bărbatul alfa nu mai era indispensabil tribului decît în războaie. În perioadele de pace putea fi ucis, fără ca asta să ameninţe existenţa comunităţii într-un viitor imediat. Oamenii ajunseseră să-şi poată permite să se lepede de inteligenţa de a se lăsa conduşi de cel mai inteligent. Şi s-au lepădat…


Există şi astăzi un imaginar colectiv care proiectează nişte idealuri asupra vremurilor preistorice. Dintre toate reprezentările false despre societatea de dinaintea revoluţiei neolitice, cele mai naive, dar şi cele mai răspîndite, sînt matriarhatul şi comunismul.

Ar fi ridicol să credem că într-o lume atît de dură precum cea din Europa glaciaţiunilor, femeia şi-ar fi putut alege partenerii sexuali şi că ar fi putut să şi conducă un grup uman care îşi asigura traiul în principal din vînătoare, adică din performanţele unor bărbaţi asupra cărora natura exercita o presiune de selecţie formidabilă. O societate matriarhală ar fi putut exista numai într-un paradis tropical sau ecuatorial şi numai la o populaţie de culegători, la care bărbatul şi femeia să aibă activităţi similare. Dar nici măcar în Africa, unde aceste condiţii ar putea fi întrunite, nu există societăţi matriarhale la om, ci doar la o rudă apropiată, la bonobo, o maimuţă care se pare că ne seamănă mai mult decît cimpanzeul. Bonobo duce o viaţă atît de uşoară încît îşi permite să-şi cheltuiască cea mai mare parte a energiei şi a timpului pe sex. Bonobo face sex aproape de două ori pe oră, deşi naşte un pui la cinci ani. Iar sexul e în toate poziţiile şi de toate tipurile: şi hetero, şi homo, şi pedofil. Numai incestul între mamă şi fiu e tabu la bonobo, în rest totul e permis. Şi practicat. Un paradis al matriarhatului…

Dar să revenim la oameni… Statutul femeilor de dinaintea revoluţiei neolitice nu putea fi decît unul inferior celor mai puternici bărbaţi şi probabil unul egal cu al bărbaţilor de rang inferior. Prima emancipare a femeilor a avut loc probabil odată cu trecerea la agricultură şi păstorit, ocupaţii mai paşnice şi în care femeia putea avea o contribuţie mai apropiată de a bărbatului. Probabil că tot odată cu revoluţia neolitică a avut loc şi prima democratizare a societăţii umane, în ansamblul ei, după dictatura exercitată de bărbatul alfa, eventual în asociere cu cei cîţiva bărbaţi beta ai grupului de vînători din paleolitic.

Căci ar fi tot atît de ridicolă ca şi credinţa în matriarhat convingerea că ceata de vînători trăia într-un fel de comunism, în care toţi aveau îndatoriri şi drepturi egale, în care toţi produceau şi consumau în mod egal, în care totul era împărţit frăţeşte. Dimpotrivă, într-o lume atît de dură, în care supravieţuirea era atît de dificilă încît oamenii nu depăşeau decît foarte rar 20-30 de ani, nu putea să funcţioneze decît o dictatură, exercitată de un bărbat alfa, care avea sub el o ierarhie strictă a celorlalţi membri ai grupului. În mod sigur hrana nu era împărţită egal, ci în funcţie de această ierarhie. Iar la femei sigur nu aveau acces toţi bărbaţii, ci numai alfa şi, probabil, cei cîţiva masculi beta, adică vînătorii cei mai buni. Şi la cimpanzei este descris schimbul de sex contra hrană, adică la o femelă are acces un mascul care îi oferă mîncare. Un fenomen identic s-a constatat şi la triburi umane izolate, care trăiesc azi în condiţii preistorice, unde cei mai buni vînători au cel mai larg acces la femei. O ceată din paleolitic care nu ar fi funcţionat în felul acesta n-ar fi avut şanse prea mari de supravieţuire şi de înmulţire.

Numai revoluţia tehnologică neolitică, relaxînd foarte mult presiunea de selecţie, a putut duce la forme ceva mai democratice de organizare a satului nou apărut. Abia acum a devenit posibilă restrîngerea puterilor bărbatului alfa şi chiar suprimarea lui fizică. Tot acum a avut loc, probabil, şi o liberalizare sexuală, care a constat în accesul la femei al mai multor bărbaţi, în condiţiile slăbirii lui alfa şi al măririi numărului de membri ai grupului faţă de perioada paleolitică. În această perioadă apar probabil şi germenii democraţiei sexuale, care va duce în cîteva mii de ani la monogamie, ceea ce din punct de vedere al selecţiei genetice reprezintă o calamitate care poate produce, chiar şi singură, degenerarea relativ rapidă a unei specii. Şi o tot produce, întrucît liberalizarea sexuală din ultimele decenii este complet decuplată de reproducere, aşa că nu repară în niciun fel dezastrul genetic realizat de monogamie în cîteva mii de ani.


Dacă paleoliticul însemnase domesticirea regnului mineral, a pietrei care sub mîna şi sub mintea omului devenise unealtă şi armă, revoluţia neolitică a reprezentat domesticirea regnului vegetal şi a celui animal. Abundenţa de hrană dată de cultura plantelor şi de creşterea animalelor reface, oarecum, paradisul tropical şi ecuatorial, cu nesfîrşitele lui rezerve de hrană. Numai că, spre deosebire de acesta, paradisul tehnologic agro-zootehnic creat acum e locuit numai de om, care nu are aici nici concurenţi cu care să-şi dispute hrana şi nici prădători cărora să le fie vînat.

Din momentul în care omul a domesticit natura exterioară, reuşind să transforme infernul ei într-un paradis al cărui unic beneficiar este el, cel mai temut duşman al omului, ca specie, devine natura lui interioară, ceea ce numim natura umană. Nouă ni se pare că asta este esenţa revoluţiei neolitice: trecerea omului din infernul din afara speciei în infernul din interiorul speciei. Infern în care trăim şi astăzi şi din care nu vom ieşi decît transformaţi într-o altă specie, care va cădea iar în infernul naturii exterioare, unde va intra iar între fălci care vor exercita presiunea de selecţie de care am fost scutiţi cîteva milenii.

În primul rînd, după domesticirea regnurilor mineral, vegetal şi animal şi în paralel cu extinderea şi perfecţionarea acestei domesticiri, era inevitabil ca omul să încerce şi domesticirea altor oameni. Era inevitabil sclavagismul. Un fenomen uimitor, dacă ne gîndim că dintre carnivore doar cîinele poate fi pus la muncă şi pînă şi masculii ierbivorelor nu acceptă să muncească decît dacă sînt castraţi. În schimb, urmaşii vînătorilor de mamuţi vor accepta sclavia, munca în captivitate. Şi se vor şi reproduce în captivitate.

În al doilea rînd, nemaiavînd atît de mult de luptat, împreună cu grupul, contra naturii vitrege, o tot mai mare parte din energia oamenilor putea fi cheltuită în luptele pentru ascensiune socială şi putere din interiorul satului neolitic. În cadrul acestor lupte a fost probabil încălcat şi tabu-ul, care la nicio altă specie nu mai e încălcat, al uciderii masculului alfa de către membri ai propriului grup.

În al treilea rînd, înmulţirea rapidă în interiorul satului neolitic a dus la formarea unor grupuri umane atît de mari, încît omul nu era echipat genetic să gestioneze relaţiile noi, apărute consecutiv aglomerării. Apare, pe toate planurile, o promiscuitate care o prefigurează, la alte proporţii, pe cea a aglomerărilor urbane de mai tîrziu.

În al patrulea rînd, creşterea demografică generează o presiune care duce la conflicte pentru resurse între diferitele triburi. O tot mai mare parte a energiilor umane este cheltuită în războaie.

Pe scurt, odată relaxată presiunea naturii exterioare, cea care presează acum este natura umană, natura din om. Începe o perioadă caracterizată de aglomerare, de promiscuitate şi de conflicte, pentru care omul nu e genetic pregătit să le poată gestiona. Nici pînă azi omul nu a reuşit să pună la punct o tehnologie acceptabilă a relaţiilor interumane. Şi astăzi tot progresul tehnologic e cel care ameliorează o viaţă tot mai precară în ceea ce priveşte relaţiile. Iar tot modul de viaţă, din neolitic pînă azi, e unul care decuplează tot mai mult înzestrările unui om de succesul lui social şi care decuplează tot mai mult şi succesul social de cel biologic, adică de reproducere. E o viaţă din care selecţia naturală lipseşte complet şi a cărei consecinţă nu poate fi decît o degradare genetică tot mai accelerată.

Probabil că nu întîmplător, cum am mai spus, creierul omului de azi e cu 10% mai mic decît al celui din neolitic şi cu 15% mai mic decît al lui Cro-Magnon…


Cu toate că aglomerările umane au determinat evident împuţinarea zestrei genetice, ele au dus şi la creşterea explozivă a zestrei extragenetice, în urma favorizării diviziunii muncii.

În ceata de vînători zestrea extragenetică era cam aceeaşi pentru toţi, fiecare învăţa să mînuiască aceleaşi unelte şi aceleaşi arme, fiecare primea aceleaşi cunoştinţe şi credinţe despre lume, fiecare învăţa aceleaşi reguli de conduită faţă de semenii lui. Revoluţia neolitică, împărţind oamenii în cultivatori şi păstori, deja creează premisele diferenţierii zestrei extragenetice între cele două zone ocupaţionale. Iar aglomerările urbane de mai tîrziu vor duce la tot mai multe ocupaţii cu zestre diferită. Odată cu revoluţia industrială începe însă practic o explozie a diferenţierii zestrei extragenetice, consecinţă a exploziei de meserii şi specializări.

În condiţiile acestea, zestrea extragenetică totală a omenirii a crescut infinit în comparaţie cu a societăţii paleolitice, chiar dacă zestrea extragenetică medie a unui om a scăzut prin diminuarea inteligenţei şi a capacităţii de învăţare, consecinţă a scăderii zestrei genetice ca urmare a înmuierii presiunii de selecţie.

Dintr-o specie cu indivizi mai apţi decît cei de azi, dar care nu trăiau decît rar mai mult de 20-30 de ani, dintr-o specie aflată de mai multe ori în pragul extincţiei, omul a ajuns, deşi cu exemplare tot mai puţin dotate genetic, să colonizeze practic tot Pamintul şi să se şi înmulţească incredibil, ajungînd azi la o populaţie de 7 miliarde. Performanţă datorată exclusiv creşterii explozive a zestrei extragenetice totale a omenirii. Şi care face să treacă practic neobservate atît deteriorarea genetică a omului mediu cît şi consecinţa ei, scăderea zestrei sale extragenetice individuale.

La o populaţie atît de numeroasă ca a omenirii de azi şi cu o distribuţie a inteligenţei după curba lui Gauss, există astăzi mult mai multe minţi strălucite decît întreaga populaţie a omului preistoric. Şi există în umanitate şi mai multe inteligenţe decît ar fi strict necesar pentru a susţine în continuare o dezvoltare explozivă a ştiinţei şi tehnologiei, adevărată industrie de protezare a tot mai mulţilor oameni tot mai subdotaţi.

Dacă ne gîndim că o gorilă, cu un creier de numai 500 cmc, de aproape trei ori mai mic decît al nostru, ştie să facă atîtea lucruri şi mai poate învăţa să folosească şi cîteva sute de cuvinte şi să înţeleagă alte cîteva mii, n-ar trebui să ne îngrijorăm deloc. Creierele noastre, chiar dacă vor scădea şi vor fi mai puţin inteligente decît acum, vor fi suplinite cu asupra de măsură de către tehnologia tot mai performantă.

Dar nu ne putem împiedica să facem constatarea amară că, în timp ce oamenii sînt tot mai puţin inteligenţi, obiectele sînt tot mai inteligente şi mai uşor de folosit. Şi nici nu e de mirare că lucrurile stau aşa, întrucît lucrurile au încorporată înteligenţa acelora care le-au inventat şi perfecţionat, o inteligenţă destul de departe de media de astăzi a speciei…


De ce centrele şi nu centrul? Pentru că totdeauna sînt două…

Să ne imaginăm o hartă a lumii pe care e marcată tehnologia fiecărei zone, adică zestrea extragenetică a populaţiei de acolo. Pe harta de azi centrul lumii e America de Nord. Pe o hartă de ieri centrul ar fi fost Europa Occidentală. Pe o hartă de mîine credem că va fi centrul Asia de Est. Pe o hartă de poimîine nu ne încumetăm să spunem cine va fi şi nici măcar cine nu va fi centrul. În orice caz, poimîine în centru va fi cineva care mîine va trăi mai greu…

Să ne imaginăm o hartă a lumii pe care e marcată zestrea genetică a fiecărei zone. Dacă am face o corecţie în funcţie de alimentaţie, harta distribuţiei IQ-ului în lume ar aproxima-o destul de bine pe cea a zestrei genetice. Centrul de azi al lumii e Asia de Est. Centrul de ieri ar fi fost America de Nord. Iar cel de alaltăieri, Europa Occidentală. Nu ne hazardăm să spunem cine va fi mîine în centrul acestei hărţi, dar acela va fi poimîine în centrul hărţii lumii privind zestrea extragenetică, tehnologia.

De ce nu are lumea mereu acelaşi centru? Cum de se schimbă periodic centrul lumii? Care e legea după care se întîmplă acest lucru?

După părerea noastră lucrurile se petrec astfel.

O civilizaţie tehnologic mai avansată asigură populaţiei o viaţă mai uşoară, deci o presiune de selecţie mai mică şi o degradare genetică mai rapidă. O civilizaţie mai înapoiată tehnologic exercită o presiune de selecţie mai puţin scăzută decît una avansată, aşa că degradrea genetică va fi mai înceată. Chiar dacă iniţial civilizaţia avansată are o zestre genetică mai bună decît aceea mai puţin tehnologizată, zestre datorită căreia a şi reuşit s-o devanseze, ţinînd cont de ritmurile diferite de degradare, la un moment dat populaţia mai puţin performantă tehnologic va ajunge să aibă întîietatea în privinţa înzestrării genetice. În urma intrării în contact a celor două populaţii, după un timp cea care vine din urmă (mai exact, cea care se degradează mai lent) va reuşi să preia tehnologia celeilalte. La un moment dat, la tehnologii egale, adică la aceeaşi zestre extragenetică, supremaţia o va hotărî zestrea genetică. Şi centrul lumii va deveni civilizaţia care era iniţial mai slabă tehnologic şi, tocmai de aceea, într-o involuţie mai lentă. Căci, repetăm, involuţia e în curs pretutindeni, de mii de ani.

Exact în felul descris mai sus s-a schimbat mereu centrul lumii. Aşa s-a făcut transferul de putere de la romani la barbarii din vestul Europei, mai puţin degradaţi deoarece trăiau mai greu, atît datorită climei mai aspre cît şi datorită retardului tehnologic. Iar aceşti barbari vest-europeni au ajuns să facă revoluţia industrială, în urma căreia au devenit centrul lumii. Tot la fel, America de Nord a preluat centrul lumii de la Europa. Europenii emigraţi în America au fost supuşi unei selecţii mult mai dure decît europenii rămaşi acasă, aşa că diferenţa de zestre genetică a crescut brusc în favoarea plecaţilor. Cum tehnologia europeană o aveau deja, în numai cîteva sute de ani americanii au mutat la ei centrul lumii. Iar pentru a-l păstra la ei, americanii sînt şi azi cel mai mare aspirator de creiere de import care a existat vreodată în lume.

Totuşi, pe o hartă a IQ-ului, Asia de Est este centrul lumii, depăşind deja America de Nord. Şi e numai o chestiune de timp mutarea acolo a centrului tehnologic al lumii…


Cel puţin din Renaştere încoace, o fantomă bîntuie stăruitor întreaga lume. Iar această stafie nouă ne pare însăşi esenţa modernităţii. E vorba despre credinţa, în fapt mistică, deşi mereu îmbrăcată în straiele raţionalităţii, că omul ar fi un fel de dumnezeu în devenire, un dumnezeu perfectibil pe care îl tot fac mai bun educaţia, civilizaţia şi cultura.

Departe de noi gîndul că în cazul anumitor indivizi lucrurile n-ar putea sta chiar aşa. Dar, pe ansamblul societăţii şi pe întinderea mai multor generaţii e exact invers, după părerea noastră.

De altfel, dacă educaţia, civilizaţia şi cultura ar face o societate mai performantă, atunci schimbarea centrului lumii nu s-ar mai produce niciodată, pentru că o societate mai avansată tehnologic, care are totdeauna o civilizaţie mai bună, ar avea şi un om mai bun şi ar fi o societate de nedepăşit vreodată de către o alta, cu o tehnologie mai redusă. Diferenţa dintre centrul lumii şi celelalte societăţi ar trebui să se amplifice, nu să scadă. Ori, atît teoria noastră cît şi practica ne arată tocmai contrariul: diferenţa scade, se anulează şi, în final, centrul lumii este ocupat de o altă populaţie, care iniţial nu avea nici tehnologia şi nici educaţia populaţiei acum detronate…

Să identificăm acum cîteva dintre mecanismele prin care civilizaţia şi cultura accelerează degradarea genetică a unui popor. Totdeauna acestea, asociate şi cu tehnologia, provoacă o emancipare a oamenilor, o creştere a pretenţiilor tuturor membrilor societăţii.

În primul rînd, se produce o infantilizare, o lungire a perioadei dedicate educaţiei şi formării fiecărui om. Asta duce la o întîrziere a vîrstei la care oamenii fac copii. Mai ales în cazul femeilor, lucrul acesta expune urmaşul unor riscuri genetice mai mari, ceea ce pe ansamblul populaţiei înseamnă accelerarea degradării genetice.

În al doilea rînd, cei mai atinşi de emancipare sînt cei mai inteligenţi. Tocmai ei sînt cei care procreează la vîrste mai avansate sau deloc. Cei mai puţin inteligenţi îşi încheie mai repede educaţia şi procreează mai repede. În felul acesta, este expusă degradării mai ales zestrea genetică mai bună, fenomenul fiind un fel de democratizare genetică.

În al treilea rînd, emanciparea femeilor, adusă de civilizaţie, înseamnă dorinţa acestora de a fi egale cu bărbaţii, mai ales cu bărbaţii lor. Asta înseamnă că femeile, mai ales cele mai inteligente şi mai emancipate, vor întemeia familii şi vor face copii mai ales cu bărbaţi mai slabi, care să nu le domine. Chiar dacă bărbaţii alfa au un acces mai mare la femei decît cei slabi, accesul lor la reproducere devine tot mai mic, întrucît civilizaţia decuplează tot mai mult sexualitatea de înmulţire. Fenomenul limitării reproducerii bărbaţilor alfa şi al extinderii reproducerii bărbaţilor mai slabi accelerează, la rîndul lui, degenerarea speciei.

Iată cum tot eşafodajul modernităţii, bazat pe iluzia că omul ar deveni tot mai bun prin civilizaţie, se năruie ca un castel de cărţi de joc. O întreagă cultură, incluzînd aici şi ştiinţele despre om, se dovedeşte a fi avut premise false. Şi această cultură şi, mai ales, această ştiinţă vor trebui rescrise. Şi vor fi, sub presiunea biologiei şi geneticii. Pentru că secolul XXI va fi unul al geneticii şi biologiei, aşa cum secolul XX a fost unul al fizicii şi cosmologiei.


Să ne depărtăm acum de om, dar nu foarte mult, şi să ne oprim la cea mai apropiată rudă a sa după bonobo şi cimpanzeu, la gorilă, de care ne separă o diferenţă genetică de numai 2%. Şi să urmărim ce se întîmplă aici cu un exemplar care ajunge să atingă maximum de succes social, adică ajunge mascul alfa.

După ce îl învinge pe fostul mascul alfa al unei cete de gorile, noul mascul alfa are acces la toate femelele, care îi vor asigura lui descendenţa. Nu numai că toţi puii născuţi de acum încolo vor fi ai lui, dar noul mascul alfa îi şi ucide pe puii vechiului mascul alfa. În felul acesta, pe de o parte elimină descendenţa fostului lider, iar pe de altă parte femelele care aveau pui devin mai repede fertile şi pot începe mai repede să asigure descendenţa noului şef. Vedem astfel cum gorila care obţine maximum de succes social dobîndeşte şi cel mai mare succes biologic, adică o descendenţă numeroasă. Iar în momentul în care un mascul alfa îşi pierde calitatea de lider, el pierde şi succesul biologic odată cu cel social, lăsînd femelele celui care îi succedă la şefia grupului.

Ne imaginăm că tot aşa stăteau lucrurile şi cu omul, în perioada precedentă revoluţiei neolitice. Chiar dacă la femeile unui grup nu avea acces doar bărbatul alfa, ci poate încă cîţiva bărbaţi beta, oricum alfa trebuie să fi avut cel mai mare acces. În felul ăsta se perpetuau cele mai bune gene ale grupului, prin cei mai reuşiţi dintre indivizi. Cu cît un bărbat era mai slab, cu atît accesul lui la reproducere era mai mic, pînă la nul. În felul ăsta, prin acest tip de selecţie, natura asigura păstrarea calităţii unui grup şi a întregii specii. Iar mai înainte, în procesul de formare a omului, tot prin acest mecanism natura a realizat trecerea humanoizilor în specii tot mai performante, ceea ce în acest caz înseamnă tot mai inteligente, cu un creier tot mai mare. Nici transformarea în specii tot mai evoluate şi nici măcar conservarea calităţilor în cadrul unei specii, şi mai ales a inteligenţei, nu ni le putem imagina în afara acestui mecanism, în care exista un maximum de cuplaj al succesului social al unui individ cu succesul lui biologic, cu numărul mai mare de urmaşi pe care îi avea exemplarul cel mai reuşit.

Să ne îndreptăm spre zilele noastre şi să vedem cum s-au schimbat lucrurile. Să luăm, mai întîi, două exemple de bărbaţi, cărora cred că nimeni nu le-ar putea contesta calitatea de alfa: Gingis Han şi Napoleon Bonaparte. Şi nu vom urmări decît măsura în care succesul lor social a fost cuplat cu succesul biologic.

Gingis Han a trăit într-o societate de războinici, mult mai apropiată ca organizare de cea a vînătorilor paleolitici decît cea în care a trăit Napoleon. Studii genetice recente arată că în populaţia de astăzi a Mongoliei, la 800 de ani de la moartea hanului, trăiesc cîteva sute de mii de descendenţi direcţi ai lui Gingis Han, aceştia reprezentînd aproape 10% din toţi mongolii. Dacă ţinem cont şi de considerabila întindere a Mongoliei, este un succes biologic imens, pe măsura succesului social al acestui genial conducător politic şi militar.

Acelaşi geniu l-a avut şi Napoleon şi a avut şi acelaşi succes social cu mongolul. Dar, dacă i-ar căuta cineva urmaşii direcţi care trăiesc azi în Franţa, n-ar găsi, probabil, decît cîteva zeci sau sute. Iar aceste cîteva zeci înseamnă zero în raport cu populaţia Franţei. Explicaţia faptului că Napoleon, deşi a avut un succes social imens, n-a avut mai mult succes biologic decît vreun cîrnăţar din mahalalele Parisului, e aceea că el a trăit într-o lume mult mai civilizată decît cea a hanului mongol, lume în care succesul social şi cel biologic erau deja aproape complet decuplate.

În lumea de azi, un succes biologic ca al vînătorului inventator al bumerangului sau măcar ca al lui Gingis Han este de neimaginat. Chiar dacă cineva ar avea foarte mulţi urmaşi, tot nimic ar însemna, raportat la cei 7 miliarde de oameni care populează acum planeta.


Deşi ponderea inteligenţilor e tot mai mică în populaţia umană, astăzi de 7 miliarde, ei sînt totuşi prea mulţi faţă de nevoile de menţinere şi chiar de dezvoltare tehnologică a societăţii actuale.

Nu a fost nevoie ca toţi oamenii să inventeze bicicleta, ci de unul singur. Nu a fost nevoie nici ca toţi oamenii să producă biciclete, ci doar de o parte infimă dintre ei. Iar ceea ce e valabil pentru bicicletă e valabil pentru orice intră şi rămîne în zestrea extragenetică a omului.

Iar pe măsura complexificării societăţii, în special ca urmare a diviziunii muncii, se mai produce un fenomen paralel: un tot mai mic procent din oameni e responsabil de creşterea şi de păstrarea zestrei extragenetice a întregii omeniri. Şi, evident, cei mai mulţi dintre oameni se ocupă cu activităţi tot mai simple, mai rutiniere, mai codificate, mai uşor de executat, şi fizic, şi mental. Aceşti tot mai mulţi sînt numai beneficiari ai paradisului tehnologic, fără să aibă vreo contribuţie la crearea sau macar la menţinerea lui. Tot mai mulţi oameni ajung să trăiască o viaţă tot mai apropiată a rudei noastre fructivore Bonobo, culegînd din paradis ceea ce nu ei au semănat…

Printre aceşti tot mai mulţi beneficiari, dar nu şi creatori, ai paradisului tehnologic sînt şi tot mai mulţi inteligenţi. Pentru că ei, deşi sînt tot mai puţini dacă îi raportăm la întreaga populaţie, sînt tot mai mulţi ca număr luat în valoare absolută. Iar societatea nu are nevoie de ei toţi pentru menţinerea şi dezvoltarea paradisului tehnologic. Există multe zone în lume, chiar în lumea civilizată, în care cercetarea tehnologică e nulă. Şi există multe locuri în lume în care şi producerea de tehnologie e nulă. Invenţiile sînt asigurate de numai cîteva centre ale lumii, iar producţia de obiecte inventate e realizată în doar cîteva zone. Paradisul e produs pe o arie limitată, dar în el ajung, mai mult sau mai puţin şi mai devreme sau mai tîrziu, toţi. Pentru un om care trăieşte într-o ţară subdezvoltată e suficient să privească bine în jur. Va constata că aproape niciun obiect pe care îl vede nu e inventat în ţara lui şi chiar că foarte puţine dintre obiecte sînt fabricate acolo. El poate constata, chiar şi la o privire fugară, că trăieşte într-un paradis de import.

La fel, cei mai mulţi dintre oamenii care trăiesc într-o zonă în care se inventează şi se fabrică paradisul tehnologic pot, tot la o simplă privire a lucrurilor din jur, să constate că ei nu participă în niciun fel la crearea acestui paradis, ci numai la împărţirea lui. La fel ca maimuţele Bonobo, care sînt doar consumatoare într-un paradis la a cărui creare n-au nicio contribuţie.

Pe oamenii mai puţin înzestraţi, constatarea că sînt doar beneficiari ai paradisului n-are de ce să-i nemulţumească, oricum ei n-ar fi putut nicicum contribui şi la crearea lui. Ei nu se pot decît bucura de profit.

Inteligenţii care rămîn în afara sau în periferia inventării şi fabricării paradisului au însă toate motivele pentru a nu se simţi prea bine în această lume, care, pe de o parte are prea puţini deştepţi pentru a face latura infernală a lumii, adică viaţa socială, suportabilă, iar pe de altă parte are prea mulţi deştepţi faţă de cîţi sînt necesari pentru a îmbogăţi latura paradisiacă a lumii, tehnologia.

De altfel, tehnologia e drumul cel mai sigur pentru fericirea omenirii. Ea nu creează numai condiţiile unei vieţi mai uşoare, dar indirect, prin suprimarea consecutivă a presiunii de selecţie, aduce şi condiţiile scăderii pragului de exigenţă al celor mai mulţi dintre indivizi pentru a se simţi fericiţi. Tehnologia asigură o bază tot mai largă a potenţialilor fericiţi: săracii cu duhul…


Vorba aceasta se aplică vremurilor mai recente şi cu cît ne apropiem mai mult de prezent cu atît are o valabilitate mai mare. În vremurile vînătorului paleolitic, însă, cel mai inteligent nu ceda niciodată. Bărbatul alfa era alfa şi pentru că nu ceda niciodată. Azi însă nu poate face altfel. Atît tehnologia, pe care tocmai bărbaţii alfa au creat-o şi o dezvoltă în continuare, cît şi aglomerarea, posibilă datorită revoluţiei tehnologice neolitice şi ajunsă azi la dimensiuni de-a dreptul inumane, îl fac tot mai neputincios pe bărbatul alfa de azi.

Bărbatul alfa e marele perdant al istoriei umane. Şi e învins tocmai de rodul inteligenţei sale, tehnologia. Bumerangul inventat de alfa acum cîteva zeci de mii de ani îl loveşte acum mortal tot pe alfa. Inteligenţa bărbatului alfa a creat o lume pe care el n-o mai poate controla. Alfa e ucenicul vrăjitor al istoriei umane. Alfa şi-a creat infernul, realizînd paradisul pentru ceilalţi…

Într-adevăr, lumea de azi e cea mai rea pentru alfa din toate cîte au fost pînă acum. Dar pentru toţi ceilalţi e cea mai bună lume care a existat vreodată. Bărbaţii omega au acces egal cu cei alfa la reproducere. Femeile îşi pot alege partenerii sexuali cum vor, nemaifiind obligate să-i asigure descendenţa lui alfa, nemaifiind obligate să facă atîţia copii ca în trecutul îndepărtat şi putînd trăi alături de bărbaţi omega pe care să-i domine. Copiii, dintre care cei mai mulţi şi mereu tot mai numeroşi vor fi adulţi omega, sînt în centrul atenţiei lumii de azi şi au parte de tot ce e mai bun.

E suficient să privim atent toate mişcările pentru drepturile minorităţilor şi vom constata că cele mai multe reprezintă, de fapt, marea masă a femeilor şi a bărbaţilor omega şi sînt îndreptate constant contra lui alfa, cel puţin indirect. Cuvîntul minoritate e folosit, cel mai adesea, numai ca un camuflaj, pentru a stîrni simpatia, ca intotdeauna cînd se invocă faptul că un mic grup e oprimat de unul mult mai numeros.

În ceata paleolitică, alfa era nu doar minoritar, ci singular, dar nu cerea drepturi în virtutea acestui lucru, ci îşi lua singur. În scalvagism, stăpînii de sclavi erau minoritari în raport cu sclavii. În evul mediu, feudalii erau minoritari în raport cu şerbii. Dar toţi aceşti minoritari puternici îşi luau ceea ce puteau, nu încercau să stîrnească în vreun fel compasiunea pentru că erau mai puţini. În orice caz, nu faptul de a fi o minoritate îţi dă puterea sau slăbiciunea. Ieri bărbaţii alfa erau minoritari, dar aveau puterea. Azi, tot minoritari, nu mai au nicio putere. Azi întreaga putere o are o majoritate covîrşitoare, majoritatea celor care au în comun faptul că nu sînt bărbaţi alfa. Faptul că aceşti majoritari se prezintă ca fiind o sumă de minorităţi nu e decît din nevoia lor de a se simţi deosebiţi, speciali, aleşi. Iar revendicările lor, tot mai mari şi mai multe, sînt doar o afirmare a puterii pe care o au deja.

Adevărata minoritate a lumii de azi e cea a bărbaţilor alfa. Dar n-o să-i vedeţi niciodată pe bărbaţii alfa constituindu-se în minoritate oficială şi cerîndu-şi dreptul. Nu o fac tocmai pentru că ştiu că n-au nicio şansă de a-l obţine. Pentru că dreptul lor e totul. De fapt, totul sau nimic. Ei ştiu că nu vor mai avea niciodată nimic, că au pierdut totul pentru totdeauna… Din inteligenţă, nu cer nimic. Cel mai inteligent cedează… Bărbaţii alfa se retrag, treptat şi discret, din lume. Bărbaţii alfa ştiu că ei sînt o specie pe cale de dispariţie… Sau chiar numai o fosilă vie…

Bărbatul alfa se stinge însă cu conştiinţa datoriei împlinite: le-a asigurat celorlalţi supravieţuirea şi bunăstarea. Le-a lăsat moştenire paradisul…


Obama pare negru. Dar nu este. Cel puţin, nu e mai mult negru decît e alb. Genotipul lui Obama nu e al unui negru. Numai fenotipul e al unui negru. În acelaşi fel în care Obama nu e, ci doar pare negru, un bărbat alfa de astăzi doar pare un alfa, dar nu e.

În vremea inventării bumerangului, un bărbat alfa nu doar avea calităţi de alfa, dar avea şi o puritate genetică de alfa. El era fiul unui alfa şi al unei femei care era fiica unui alfa. În toată ascendenţa unui bărbat alfa nu se găseau decît tot bărbaţi alfa sau, în cel mai rău caz, bărbaţi beta, întrucît bărbaţii omega nu au avut acces la reproducere decît după revoluţia neolitică, atunci cînd aglomerarea umană a făcut posibilă apariţia promiscuităţii sexuale. Deşi poate scandaliza termenul, eu nu îi dau aici vreun sens moral, cum nimic din această carte nu are nicio legătură cu vreo morală, fiind o lucrare care şi-a propus numai să urmărească modul în care acţionează asupra omului nişte legi ale naturii. Din punctul de vedere al speciei, promiscuitatea sexuală înseamnă accesul la reproducere al bărbaţilor omega, veriga prin care se transmit gene de mai slabă calitate generaţiei următoare, verigă-cheie în procesul de degradare genetică a speciei. Din acest punct de vedere, în lumea civilizată de azi, promiscuitatea sexuală e totală, întrucît accesul la reproducere al bărbaţilor omega e egal cu al celor alfa.

Tocmai această promiscuitate sexuală, întinsă pe parcursul a zeci de mii de ani, a făcut ca un alfa de azi să fie numai un alfa fenotipic, nu şi unul genotipic. Un alfa de azi are sigur în ascendenţa sa un interminabil şir de omega. Astfel că un alfa de astăzi nu prezintă nici pe departe aceleaşi garanţii la reproducere pe care le avea un alfa paleolitic. Chiar şi acel alfa vînător mai avea copii care erau omega, cu toată presiunea de selecţie exercitată, pînă atunci, timp de milioane de ani, în formarea omului. La fel, fiica unui alfa de azi nu prezintă nici ea garanţii de selecţie ca o fiică de atunci, din aceleaşi motive. Ar trebui încrucişaţi cîte un alfa cu o fiică de alfa pe întinderea multor generaţii pentru a obţine genotipuri alfa, nu doar fenotipuri. De aceea este ridicolă supoziţia unora că din specia umană de azi s-ar putea desprinde una mai evoluată, adică mai inteligentă. N-ar avea de unde, n-ar avea din cine să apară aşa ceva. Chiar dacă unii dintre noi par alfa, ei nu sînt alfa decît în ceea ce arată. Pe dinăuntru, toţi alfa de astăzi sînt alteraţi, sînt putrezi. E rezultatul promiscuităţii sexuale. Aşa că din aceşti alfa nu ar putea ieşi ceva superior omului de azi. Ca şi omega, şi alfa de azi nu poate face altceva decît să furnizeze predecesori pentru maimuţa de mîine.

Căci omul se va întoarce, cîndva, în maimuţă. De fapt, nici măcar nu se va întoarce… Drumul omului e de la o maimuţă sălbatică la una domestică, adică la una care şi-a pierdut şi calităţile fizice. O maimuţă domestică, una care diferă de maimuţa sălbatică din care ne tragem exact aşa cum diferă capra de căprioară.

De altfel, una dintre etichetele dispreţuitoare pe care i-o punem acelui vînător străvechi, superior nouă pe toate planurile, este „omul sălbatic”. Dar avem, involuntar, dreptate. Noi sîntem omul domestic. Treapta care precedă maimuţa domestică…

Nenumărate maimuţe domestice rătăcesc, pe flotă de aisberguri de luciditate atinse de înmuiere, pe oceanul tehnologic… Aşa văd eu tabloul final… Are în comun cu alte tablouri ale apocalipsei, ca războiul nuclear sau efectul de seră, faptul că la dispariţia speciei umane duce chiar inteligenţa acestei specii. Deosebirea însă e că eu nu văd un final violent, ci unul lent. E deosebirea dintre o ardere pe rug sau sfîrtecarea într-o explozie şi o moarte care e stadiul final al unui Alzheimer. E o moarte mai puţin dureroasă, dar mai tristă. Mai tristă doar pentru cei ce o contemplă astăzi, nu pentru cei ce vor trăi această moarte. Aceia nu vor mai fi contemporani cu contemplarea…


Eugenia, acest perpetuum nobile, nu poate fi dezirabilă sau indezirabilă, pentru simplul motiv că ea este imposibilă. La fel ca un perpetuum mobile, pe care nu avem cum să-l vrem sau nu, întrucît ştim că e imposibil. Vom arăta în cele ce urmează că şi eugenia este tot o utopie de acelaşi tip.

Eugenia e un subiect devenit tabu în ultimele decenii, din cauza naziştilor, care au folosit-o ca pretext pentru exterminări, mai ales pentru aceea a evreilor. Ca o ironie a sorţii, tocmai nişte reprezentanţi ai „rasei inferioare” evreieşti au inventat bomba atomică, cu care i-ar fi putut rade definitiv de pe faţa pămîntului pe „arienii” care n-au fost în stare s-o inventeze ei.

În marile conflicte care antrenează mase mari de oameni totdeauna se va recurge la cîte o ideologie care nu se adresează raţiunii, ci unor afecte primare, singurele care sînt în stare să însufleţească gloatele. În toate cazurile de acest tip, propagandiştii unei tabere înfăţişează pe cea adversă ca fiind, mai mult sau mai puţin, inferioară, înapoiată, degradată, degenerată, şi asta numai pentru a justifica omorîrea unor oameni şi deposedarea lor de nişte bunuri. Şi în toate aceste cazuri propaganda trebuie să găsească un criteriu prin care duşmanul să fie identificat uşor de masele cărora li se adresează manipularea: rasa, religia, limba, clasa socială. Eugenia, mai mult sau mai puţin mascată, a acestor ideologi şi propagandişti nu are nicio bază ştiinţifică.

O populaţie, mai înapoiată tehnologic decît o alta într-un anumit moment, poate ulterior să o depăşească cu mult pe aceasta din urmă. Acum două milenii, romanii aveau o civilizaţie net superioară faţă de cea a populaţiilor care trăiau atunci în Europa Occidentală. Dar nu romanii, ci aceste populaţii aveau să înfăptuiască revoluţia industrială, a doua mare revoluţie tehnologică din istoria omului. Superioritatea tehnologică şi superioritatea genetică (reflectată într-o inteligenţă genotipică mai mare) a unei populaţii este o chestiune de moment, cum am mai aratat şi în unele dintre capitolele precedente, în special atunci cînd am urmărit dinamica schimării centrelor lumii în cursul istoriei. Aşa că „eugenia” prin suprimarea unor anumite populaţii sau prin aducerea lor în sclavie nu este decît un paravan ideologic, precar şi murdar, invocat ca pretext numai pentru a acoperi jafuri şi crime. Eugenia nu se realizeaza nicicum, degradarea genetică a populaţiilor rămase urmîndu-şi cursul implacabil. Degradarea genetică şi scăderea inteligenţei se produc pretutindeni, chiar dacă nu oriunde şi oricînd cu aceeaşi viteză.

Suprimarea unei clase sociale de către o alta e tot o „eugenie” care presupune că toate tarele se acumulează numai într-o anumită zonă a populaţiei, de data asta definită economico-social. Aceeaşi eroare se face şi atunci cînd se susţine că oamenii cu o anumită religie ar fi inferiori oamenilor cu o altă religie. „Eugenia”, mai mult sau mai puţin explicită, din ideologia războaielor de tip Cruciadă sau Jihad ar avea un temei numai dacă Dumnezeu sau Allah ar fi stabilit legi biologice şi, mai ales, genetice diferite pentru diferite populaţii, legi care să poată să fie modificate apoi pentru fiecare individ în parte, atunci cînd el se reconverteşte…

Iar cei care susţin că eugenia s-ar realiza prin orice tip de război, că războiul ar fi un fel de selecţie naturală, sînt şi mai departe de adevăr. Războaiele, înclusiv cele interne care se numesc revoluţii, omoară la întîmplare, şi buni şi răi, şi deştepţi şi proşti, aşa că nu realizează nicio selecţie. Războaiele ucid la fel ca şi catastrofele naturale. Cînd a erupt Vezuviul i-a ucis pe toţi locuitorii aflaţi în calea lavei, nu pe cei mai slabi, la fel cum erupţia oricărui vulcan ucide întreaga haită de lupi aflată în apropiere, nu numai pe lupii omega. Un IQ mare nu e o cască antiglonţ.

Mai este de luat în discuţie un tip de „eugenie”, acela care vizează eliminarea, fizică ori numai de la reproducere, a celor mai taraţi, a oligofrenilor şi a celor cu boli psihice foarte grave. Dar toţi aceştia au o pondere infimă în societate şi o pondere şi mai mică în realizarea degradării genetice. Eliminarea lor n-ar avea nicun efect sezizabil asupra acestei degradări, care se înfăptuieşte prin toţi indivizii care se reproduc astăzi, nu doar prin cei mai bătuţi de soartă dintre semenii noştri.

Singura eugenie imaginabilă ar fi una care să-i supună unei presiuni de selecţie, măcar în ceea ce priveşte reproducerea, pe toţi oamenii, din toată lumea, în aşa fel încît numai bărbaţii aparent alfa să aibă descendenţi. Dar această presiune de selecţie nu poate fi exercitată din interiorul speciei umane, ar fi ca şi cum ai încerca să te ridici trăgîndu-te de păr.

Oamenii nu-şi vor deteriora niciodată condiţiile de viaţă de azi numai de dragul generaţiilor viitoare. Reuşiţi cumva să vă imaginaţi, de exemplu, că femeile moderne ar putea abandona promiscuitatea sexuală biologică şi ar renunţa, doar de dragul înzestrării genetice a copiilor lor, să mai procreeze cu bărbaţii omega, parteneri atît de comozi şi avantajoşi pentru ele?! Cine îşi imaginează asta îşi închipuie că la donna e nobile, cînd, de fapt, la donna e mobile… Perpetuum…

S-ar putea crede că noi considerăm cumva că femeia ar fi inferioară bărbatului. Dar nu este aşa. Femeia de azi îi este cel puţin egală bărbatului, într-o lume în care bărbaţii omega sînt covîrşitor majoritari. Iar femeia de mîine sigur îi va fi superioară. Lucrurile stau aşa pentru că bărbatul s-a degradat mai mult şi mai rapid decît femeia. Era firesc ca dezumanizarea să se realizeze genetic în principal prin bărbaţi, după ce întreaga umanizare se produsese genetic tot prin bărbaţi, prin bărbaţii alfa. Sigur, tot bărbaţii alfa au provocat şi dezumanizarea, prin progresul tehnologic realizat de ei. Tot ce e bun şi tot ce e rău în lumea de azi e opera lor.

Ceea ce susţinem noi este că bărbaţii din trecut erau superiori femeilor din trecut şi, cu atît mai mult, femeilor de astăzi. Cărora le sînt superiori şi puţinii bărbaţi alfa de azi. Şi aş lua un exemplu dintr-o zonă care măsoară cu destulă acurateţe inteligenţa, în toată complexitatea ei: şahul. Atunci cînd în primii 100 de jucători ai lumii se vor găsi măcar 25 de femei, lucrurile acestea ar putea fi rediscutate. Dar deocamdată nu se află decît una sau, poate, două…


Să recapitulăm…

Orice specie îşi poate păstra calităţile sau şi le poate amplifica, trecînd într-o specie superioară, numai dacă este supusă permanent unei presiuni de selecţie, altfel specia se degradează genetic şi îşi pierde, în timp, calităţile.

Selecţie naturală înseamnă că se nasc mulţi, supravieţuiesc puţini, doar cei mai apţi, pînă la maturitate şi şi mai puţini, numai cei mai puternici, ajung să aibă urmaşi.

În evoluţia omului principala calitate, deşi nu singura, supusă presiunii de selecţie naturală a fost inteligenţa, strîns corelată cu volumul cerebral.

Omul a evoluat în principal prin selecţia sexuală a bărbatului, criteriul acesteia fiind în primul rînd, deşi nu exclusiv, inteligenţa.

Bărbatul alfa a devenit atît de inteligent încît a inventat tehnologia, care în esenţă este o protezare şi care a dus la o tot mai mare facilitare a supravieţuirii şi a înmulţirii, adică la o reducere pînă la suprimare a presiunii de selecţie în cadrul speciei.

După paleolitic, care a însemnat domesticirea regnului mineral, revoluţia tehnologică neolitică a realizat domesticirea regnurilor vegetal şi animal şi a creat premisele domesticirii omului, mai ales prin crearea primei aglomerări umane, satul neolitic.

Revoluţia tehnologică neolitică şi aglomerarea satului neolitic au dat startul reducerii importanţei şi puterii bărbatului alfa şi au constituit germenii promiscuităţii, adică ai democratizării sexuale, verigă-cheie a degradării genetice datorită accesului bărbaţilor omega la reproducere.

Dezvoltarea tehnologiei şi viaţa în aglomerări tot mai mari au dus, de-a lungul istoriei, la o decuplare tot mai accentuată a succesului social de cel biologic şi la decuplarea înzestrărilor individuale de succesul social, ajungînd astăzi la o democraţie completă a reproducerii, adică la un acces egal la înmulţire al bărbaţilor omega cu al celor alfa.

Pe lîngă tehnologizare şi aglomerare, educaţia, civilizaţia şi cultura au devenit factori ai producerii şi accelerării degradării genetice, prin accentuarea decuplării succesului social de cel biologic, al reproducerii.

Astăzi, datorită diminuării şi apoi a sistării selecţiei naturale pe parcursul a sute generaţii, nu mai există bărbaţi alfa genotipici, ci doar fenotipici.

Eugenia e o utopie, deoarece nu poate exista o presiune de selecţie din interiorul unei specii, ci numai din afara ei, şi numai exercitarea unei presiuni ar putea stopa degradarea genetică a omului.

De la Cro-Magnon încoace omul suferă o involuţie inevitabilă şi ireversibilă, atît a calităţilor fizice cît şi a celor psihice, ceea ce îl va transforma într-o neajutorată maimuţă domestică rătăcită într-o junglă de tehnologie.

Cartea s-ar putea încheia aici, cu un îndemn de a-i reciti primul capitol şi a verifica dacă acea istorie chiar rezumă istoria omului şi îi surprinde esenţa. Şi cu un îndemn de a reflecta asupra faptului că Darwin nu a descris istoria, trecută şi viitoare, a omului, ca specie care se sustrage tot mai mult selecţiei naturale, în urma tehnologizării, aglomerării şi democratizării reproducerii…

Dar nu încheiem aici cartea, ci ne propunem să urmărim şi cîteva aspecte ale degradării, alta decît cea genetică, a omului de azi. Vom încerca să identificăm ce anume îl trage pe om sub nivelul pe care i l-ar permite chiar înzestrarea lui genetică actuală, încă nu foarte precară…


După ce am văzut în capitolele precedente către ce se îndreaptă specia om, ni se pare că mai potrivită pentru umanitate ar fi o atitudine de smerenie, asemănătoare celei medievale, decît infatuarea modernă, care nu se bazează decît pe iluzia că, dacă omul a reuşit să creeze şi să tot amelioreze un paradis tehnologic, el reuşeşte aidoma să perfecţioneze tot ceea ce ţine de viaţa sa, inclusiv să se perfecţioneze pe sine însuşi.

Iar imperfecţiunile oamenilor au fost şi mai sînt privite de mulţi doar ca nişte rezultate ale impefecţiunilor diferitelor societăţi. Tot felul de utopii au fost, sînt şi vor mai fi lansate pentru a încerca ameliorarea societăţii, care, odată ajunsă perfectă, ar trebui să conducă automat şi la desăvîrşirea indivizilor, la ceea ce se numeşte „omul nou”, un om superior tuturor celor care au existat vreodată. Să ne amintim de Marx, care îl vedea pe acelaşi om, bineînţeles ajuns în comunism, dimineaţa trăgînd la rindea şi seara aprofundîndu-i pe filosofii antici… Sau să ne gîndim la Maslow, care îi vedea pe oameni, odată ajunşi într-o societate care să le asigure nevoile bazale, repezindu-se să-şi satisfacă nou-apărutele nevoi sufleteşti, spirituale, metafizice…

Între timp au apărut şi societăţi aproape comuniste şi societăţi în care toţi au nevoile bazale satisfăcute. Dar nu s-a constatat nicăieri o precipitare a „omului nou” către activităţi superioare. Dimpotrivă, păturile care ar trebui să constituie elitele acestor societăţi au fost cele care s-au contaminat de gusturile populare şi au abandonat straturile dinspre vîrful piramidei lui Maslow în favoarea straturilor dinspre bază. Dacă elitele de ieri ţineau la curte un Bach, un Goya sau cîte o trupă de teatru, maimarii de azi patronează televiziuni cu programe pentru mase, ziare tabloide şi echipe de fotbal. Nici democratizarea şi nici prosperitatea nu au dus la o elevare semnificativă a maselor. În schimb, au avut ca rezultat coborîrea ştachetei elitelor actuale.

Cultura generală este tărîmul pe care se întîlnesc oameni de elită care au specializări diferite, este zona în care toţi au cunoştinţe şi păreri pe care şi le pot împărtăşi. Dacă ieri în cultura generală intrau mai ales opere istorice, filosofice, literare, muzicale şi plastice ale unor clasici şi ale unor moderni în curs de clasicizare, astăzi zona culturii generale a elitelor e tot mai mult ocupată de staruri muzicale sau de cinema, de vedete de televiziune, de sportivi, de jurnalişti, de politicieni şi de afacerişti, în detrimentul valorilor clasice. O cultură generală a dificilului şi a durabilului e înlocuită de una a facilului şi a efemerului. Almanahul ia locul enciclopediei.

Un paradox al epocii actuale, în condiţiile în care trăim într-o adevărată explozie a tehnologiei, este prezenţa tot mai redusă în cultura generală a informaţiilor ştiinţifice relativ recente, mai ales a celor din fizică şi cosmologie, ştiinţele care au dominat secolul XX şi tehnologia sa, şi din genetică şi biologie, ştiinţele care vor domina secolul XXI şi tehnologia lui.

Iar dacă ne referim şi la o cultură generală a maselor, constatăm că aici par a coexista azi, simultan, toate epocile şi toate colţurile lumii. Există ţări europene în care, după o jumătate de secol de învăţămînt liceal generalizat, ameninţă să devină majoritari cei cu convingerea că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului. De asemenea, credinţa în tot felul de superstiţii, de la horoscoape pînă la vrăji, e tot atît de răspîndită în Lumea Occidentală pe cît era în evul mediu. Masele îndestulate şi societăţile democratizate de astăzi sînt departe de previziunile utopice ale lui Marx sau Maslow, în ceea ce priveşte calitatea omului. Ei vedeau bine defectele omului ce le era contemporan, dar, din dragoste pentru om, îi găseau scuze în modelul social imperfect. Dragoste oarbă…

Şi totuşi omul pe care îl visa Marx a existat, dar în trecutul îndepărtat, în paleolitic. Acest om vîna mamuţi, îi şi picta pe pereţii grotelor întunecate şi îşi şi salva de la moarte cîte un tovarăş, trepanîndu-i craniul… Şi probabil că se întîmpla destul de des ca acest om din paleolitic să nu aibă satisfăcute toate nevoile de la baza piramidei imaginate de Maslow…


Să privim puţin piramida lui Maslow. Straturile inferioare aparţin naturalului. Straturile superioare ţin de spiritual. Iar straturile intermediare sînt ale socialului.

Să vedem acum cam ce îşi doresc contemporanii noştri dintr-o lume civilizată şi care trăieşte în bunăstare materială, aşa cum e lumea apuseană de astăzi. Dacă ar fi să rezumăm, cam toţi îşi doresc să fie în rîndul lumii şi să iasă din rîndul lumii, în acelaşi timp. În traducere, îşi doresc să nu fie excluşi din societate şi să fie mai în faţă, adică mai vizibili. În rezumat, vor succesul social.

Pentru cei mai mulţi, natura se reduce la peisaj, ieşirea în natură înseamnă strict ieşirea în pieisaj. Ei nici măcar nu spun „intrarea”, ci „ieşirea”. Ieşirea din ce? Din social… Alimentaţia naturistă şi terapiile naturiste sînt varianta metabolică a ieşirii în natură, care e varianta vizuală. Pentru cîţiva, nudismul înseamnă încă o treaptă spre natural. Iar acuplarea la întîmplare, în mulţime, înseamnă treapta supremă a regăsirii naturii.

Înseamnă însă toate acestea natură? Natură umană? Căci despre om este vorba. În cîteva zeci de mii de ani omul nu avea timp să se adapteze genetic la noile condiţii de viaţă, care s-au tot schimbat, ci doar să se degradeze, adică să-şi piardă adaptarea pentru vechiul mediu în care trăia. Singura formă naturală de viaţă pentru omul dintotdeauna, adică şi pentru cel actual, ar fi ceata paleolitică. Însă nu acest înţeles îl dă omul de azi unei vieţi naturale. Ceea ce înţelege azi omul prin natură e ceea ce a învăţat la şcolile de tot felul, formale sau informale. E rezultatul unui dresaj social.

Iar privitor la spiritual, oamenii de azi îl văd mai ales ca pe un supranatural, adică o ieşire într-o natură „superioară”, la care ai acces printr-un fel de „revelaţie” sau printr-o „iniţiere” ocultă. Astăzi sînt mult mai mulţi cei care ştiu de Nostradamus decît cei care au auzit de Niels Bohr. Sau de sfîrşitul lumii prevestit de legendele maya, decît de big bang. Numerologia are mai mare trecere decît aritmetica, iar astrologia decît astronomia. Este practic un refuz al spiritualului, de acelaşi tip cu refuzul naturalului. Este o înregimentare în social. Eşti interesant dacă crezi în lucruri neverificate şi neverificabile, nedemonstrate şi nedemonstrabile. În astrologie, eşti egalul lui Einstein. Privitor la sfîrşitul lumii, nu eşti cu nimic inferior întregii şcoli de la Copenhaga, chiar dacă nici măcar n-ai auzit de ea. Tu te-ai format la şcolile de azi, nu doar la acelea care ţi-au dat diplome, ci şi la acelea neoficiale: mass media, familia, prietenii etc. Toate, şcoli de dresaj. Te dresează să pui pe primul plan socialul. Tendinţă apărută odată cu satul neolitic. Atunci cînd ordinea naturală, cu supremaţia bărbatului alfa, a fost pusă pentru prima dată în discuţie. Atunci cînd ordinea spirituală, cu supremaţia aceluiaşi alfa, a început să fie răsturnată. Atunci cînd toţi au simţit că ar putea ieşi din rîndul lumii, rămînînd în rîndul lumii. Atunci cînd au simţit că, fără a fi alfa, ar putea ocupa ceva din locul lăsat de alfa…

Bunurile materiale nu sînt azi dorite pentru a satisface nişte nevoi. Un automobil vechi nu te face fericit pentru că te poţi deplasa mult mai repede decît pe jos sau chiar mult mai repede decît Gingis Han sau Napoleon călare, ci te face nefericit din cauză că alţii au automobile noi. O iubită te face fericit nu în măsura în care îţi oferă senzaţii fizice sau în măsura în care împărtăşeşti cu ea ceva sufletesc sau spiritual, ci în măsura în care îi face pe alţii să te invidieze. Nu te bucuri că tu ştii cîte ceva, mai mult decît Platon, despre big bang, originea speciilor, relativitate, mecanica cuantică şi genetică, şi nici nu regreţi că nu ştii mai mult, ci îţi pare rău că nu eşti decît conferenţiar, iar nu profesor. Nu contează atît ce eşti, ce faci şi ce ai, ci ceea ce le pare celorlalţi că eşti, faci şi ai. E rezulatatul dresajului din şcoli. Din toate şcolile. Orice şcoală e o şcoală de dresaj. Din orice şcoală ieşi dresat că lucrul cel mai important din viaţa ta e socialul. Şi orice dresaj funcţionează exclusiv pe baza reflexelor condiţionate, pavloviene. Socialul te recompensează, socialul te pedepseşte. Nu poţi parveni decît prin social. Naturalul şi spiritualul există doar sub formele admise de social. E natural să faci tot mai mult sex şi tot mai puţini copii?! E spiritual să crezi mai degrabă în şedinţe de spiritism decît în ereditate?!

În lumea de azi, se exercită o formidabilă presiune a socialului, care uneori ajunge chiar să instaureze o dictatură a socialului, încît viaţa noastră nu este aceea pe care te-ai aştepta să o aibă o maimuţă ceva mai puţin inteligentă decît Cro-Magnon, ci pare mai aproape de viaţa unor insecte dintr-un furnicar, dintr-un stup. Omul actual este singurul mamifer capabil să trăiască într-un furnicar. Aceasta nu poate fi decît rezultatul unui dresaj. Genetic nu sîntem făcuţi pentru asta, aşa cum leul de la circ nu e născut pentru tumbe.

În condiţiile tehnologizării, aglomerării şi democratizării sexuale, odată satisfăcute nevoile din baza piramidei lui Maslow, necesităţile de la vîrf par inexistente din cauză că în privinţa nevoilor sociale de la mijlocul piramidei „omul nou” pare insaţiabil… Aurea mediocritas…


Toţi cei care propovăduiesc întoarcerea omului la natură ar trebui să nu scape din vedere un lucru. În mediul lui natural, în ceata paleolitică, omul nu depăşea 30 de ani. Aşa că toţi cei de azi care au peste această vîrstă nu pot trăi decît nenatural. Ei şi-au trăit deja anii hărăziţi în mod natural, iar acum trăiesc din bonusul de ani oferit de paradisul tehnologic. Oamenii de azi trăiesc de peste două ori mai mult decît acei strămoşi ce vieţuiau în natură, exact la fel cum animalele de la zoo trăiesc de 2-3 ori mai mult decît semenele lor din sălbăticie. Iar motivele acestei prelungiri a duratei de viaţă sînt aceleaşi: ca şi animalul de la zoo, omul de azi e ferit de pericole, e bine hrănit, e mai puţin solicitat fizic şi psihic, e tratat atunci cînd e bolnav.

Este indiscutabil că, pentru acela care o trăieşte, e mai bine să aibă o viaţă mai lungă şi un trai mai confortabil. Dar pentru întreaga societate aceste vieţi prelungite cu mult peste durata naturală nu înseamnă decît că la povara mileniilor de degradare genetică se adaugă şi povara anilor, care adaugă o slăbire fizică şi psihică a indivizilor. Iar aici nu ne referim la centenari sau la octogenari, ci la toţi cei care au depăşit durata de viaţă naturală, de 30 de ani.

Atît performanţele fizice cît şi cele psihice ale omului ating un maximum cam la 25 de ani, după care intră în declin. Privitor la capacităţile fizice, este suficient să urmărim carierele sportivilor, care rareori se prelungesc şi după 30-35 de ani. În ceea ce priveşte capacităţile mentale, vedem că aproape toţi campionii mondiali de şah din ultima jumătate de secol au obţinut titlul suprem între 20 şi 35 de ani, cei mai mulţi sub 30 de ani. Şi, în orice domeniu în care accesul la performanţă nu e condiţionat birocratic, maximul este obţinut de oameni în jur de 25 de ani. Vom da un singur exemplu: Albert Einstein. Acesta ilustrează savantul de geniu, atît de cunoscut încît putem spune că a intrat în mitolgie sau în folclor. Dar lumea asociază geniul lui Einstein cu fotografiile lui cele mai mediatizate, cele de la senectute. Einstein şi-a atins însă apogeul la 26 de ani, cînd a conceput şi publicat mai multe lucrări, între care şi teoria relativităţii restrînse, precum şi teoria efectului fotoelectric, pentru aceasta din urmă avînd să primească, la 42 de ani, Premiul Nobel. Iar teoria relativităţii generalizate Einstein a publicat-o la vîrsta de 36 de ani. Aşa că ar trebui să asociem mintea genială a lui Einstein cu fotografiile de tinereţe, nu cu acelea de la senectute. Ar fi în spiritul adevărului, atît de iubit de genialul fizician…

Dacă, în afară de fizic şi spirit, recunoaştem şi sufletul ca zonă a unor valori autonome, atunci şi în acest domeniu tot oamenii tineri au excelat, dovada fiind marii poeţi ai lumii, cei care au reuşit să exprime maximum de profunzime şi de intensitate a trăirilor.

În societatea de azi, însă, în cele mai multe sectoare accesul la performanţă e condiţionat de trecerea prin filtrele birocraţiei, controlate mai ales de oameni trecuţi de 40 de ani. Iar tinerii de valoare sînt nevoiţi să-şi cheltuiască în lupta cu această birocraţie kafkian-orwelliană o mare parte a energiei şi, cel mai important, a timpului. Iar, după ce tînărul reuşeşte să străbată această birocraţie, el constată, de obicei, că nu mai e chiar atît de tînăr şi că a depăşit vîrsta la care era capabil de maximum de performanţă. Iar tînărul nostru îmbătrînit devine, la rîndul lui, un filtru birocratic pentru generaţiile următoare. Astfel, societatea pierde chiar vîrful de formă al celor mai dotaţi dintre indivizi. E preţul plătit pentru surplusul de viaţă şi de confort.

Să ne gîndim numai la realizările politice şi militare ale lui Alexandru Macedon, Gingis Han şi Napoleon Bonaparte. Ar mai putea fi reeditate astăzi, de oameni aflaţi la vîrsta lor?!

Iar apoi să reflectăm că un Cro-Magnon avea la dispoziţie numai 30 de ani pentru a împlini tot ceea ce avea de realizat în viaţă. Şi reuşea, în aceşti doar 30 de ani, să preia puterea de la fostul bărbat alfa, să asigure supravieţuirea şi înmulţirea cetei sale, să inventeze o armă sau o unealtă, să vîneze mamuţi, să-i imortalizeze în picturi rupestre, să trepaneze cranii ale tovarăşilor aflaţi în suferinţă… Şi, de fapt, toate acestea le făcea în numai 15 ani, atît cît durau adolescenţa, maturitatea şi bătrîneţea lui, însumate…

Astăzi, viaţa noastră durează de peste două ori mai mult. Iar viaţa de adult e de patru ori mai lungă decît a unui Cro-Magnon. Dar cîţi dintre noi reuşesc să facă într-o viaţă atît cît făcea el?!


Aglomerările umane aduc, cu certitudine, o serie de avantaje pentru individ, care se rezumă, în esenţă, la o viaţă mai lungă, mai îndestulată şi mai ferită de primejdii. Cum am mai spus, aglomerarea constituie, alături de tehnologie şi de democratizarea sexuală, unul dintre elementele de bază ale paradisului în care trăieşte omul actual.

Dincolo de degradarea genetică, pe care am văzut cum anume o favorizează, aglomerarea nu e doar un bumerang care loveşte doar generaţiile viitoare, ci şi pe cea de acum, întrucît degradează şi viaţa actuală, prezentă, a celor care trăiesc în aglomerări.

Să amintim, în treacăt, că toate observaţiile şi experimentele arată că animalele care ajung să trăiască în aglomerări, adică în grupuri mai numeroase decît cele în care trăiesc în natură şi pentru care sînt adaptate genetic, devin neliniştite, irascibile, agresive. Iar între aceste animale nu se mai stabilesc relaţiile pe care le au în mod natural. Nu există niciun motiv ca lucrurile să stea altfel în privinţa omului. Şi nici nu stau altfel.

Privit cu un ochi obiectiv, un mare oraş seamănă cu un furnicar. Fiecare individ urmează zilnic un anumit traseu şi îndeplineşte anumite munci, cu o rigoare pe care numai la unele insecte o mai întîlnim. Ca şi insecta, individul uman nu are în vedere întregul, ci numai traseul lui zilnic, pentru care e programat social prin intermediul tuturor şcolilor formale şi informale, care, după cum am arătat deja, sînt în esenţă nişte şcoli de dresaj. Dar programarea aceasta socială nu poate anula programarea genetică a omului, născut să trăiască în ceata paleolitică. Insectele sînt programate genetic să trăiască în furnicar, spre deosebire de om. Tensiunea permanentă între cerinţele programării genetice şi cele ale programării sociale nu poate duce decît la nevroză. Şi, dincolo de ceea ce spun cărţile de psihiatrie, toţi oamenii care trăiesc în aglomerările urbane sînt nevrozaţi.

Şi dincolo de toate lozincile fără acoperire despre muncă, vînturate de tot soiul de filosofii, ideologii, morale şi manuale de bună purtare, omul nu poate îndeplini într-un mod firesc şi neconflictual cu propria sa natură decît activităţi care seamănă cu cea pentru care este el programat genetic, vînătoarea. Pentru că în cazul omului, ca şi în al cîinelui, domesticirea nu poate stinge complet instinctele de vînător. Şi nici nu poate crea instincte noi. Dar într-o aglomerare urbană foarte puţine sînt locurile de muncă în care să se mai regăsească întrucîtva aspecte ale vînătorii. Şi orice altă muncă, oricît de uşoară ar fi, nu poate genera în om decît un conflict între ceea ce îi cere propria lui biologie şi ceea ce îi cere socialul, conflict totdeauna generator de nevroză. Şi să mai amintim o dată că nici măcar masculii ierbivorelor nu acceptă să muncească decît dacă sînt castraţi. Presiunea socială exercitată asupra omului este atît de mare încît echivalează cu o castrare, produsă la nivel psihic. Este o presiune de acelaşi tip şi de aceeaşi intensitate cu aceea exercitată de dresor asupra unui leu de circ, pentru a-l determina să facă tumbe. Nu educaţia, ci numai dresajul poate face ca un animal să execute lucruri diferite sau chiar contrare celor pentru care este programat genetic. Dar omul se naşte şi trăieşte azi în cea mai mare şcoală de dresaj care a existat vreodată: aglomerarea urbană. Un dresaj la scară industrială, după chipul şi asemănarea tehnologiei…

Şi singurul mecanism pe care îl are la îndemînă omul pentru a se adapta e nevroza. Toate ştiinţele despre om ar trebui să se constituie într-o patologie a aglomerării. Deocamdată, însă, singura ştiinţă despre om nefalsificată e zoologia…


Un chirurg din New York cîştigă 100.000 de dolari pe lună. Pentru aceeaşi muncă, un chirurg din Berlin are 10.000 de dolari şi unul din Ulan Bator primeşte 100 de dolari pe lună. În condiţiile astea, ce sînt banii? Ce reprezintă ei?

În lumea de azi, în care oamenii trăiesc protezaţi pe toate planurile, banul e proteza tuturor protezelor, e panaceul în materie de protezare, aşa că este cea mai dorită extensie fenotipică a omului. Banul e religia cu cei mai mulţi adepţi, chiar dacă niciunul dintre ei nu îşi dă seama că e vorba despre o religie, nici măcar aceia care o practică sub forma extremă a fanatismului numit corupţie. Dacă adepţii lui Hristos îi admiră acestuia puterea de a transforma apa în vin, adepţii banului ştiu că dumnezeul lor e mult mai puternic, pentru că banii se pot transforma nu doar în vin, ci în aproape orice, inclusiv în bani mai mulţi.

Ne imaginăm că banul a apărut ca o relaţie de încredere, precum în următorul scenariu. Un păstor şi un agricultor fac de mult timp schimburi de mărfuri. Păstorul îi dă agricultorului piei de capră şi primeşte grîu. Recolta fiind mai slabă, agricultorul îi dă păstorului cu trei măsuri mai puţin grîu, cu promisiunea că îi va da cu trei în plus la următoarea recoltă. Cum se cunosc şi au încredere unul în altul, păstorul îi lasă toate pieile aduse. Iar agricultorul îi dă, pe lîngă grîu, şi trei pietricele, care reprezintă cele trei măsuri de grîu cu care îi rămîne dator. Aceste trei pietricele sînt primii bani.

De la aceste pietricele şi pînă banii virtuali de azi e un drum lung, pe care nu vom încerca nici măcar să-l schiţăm. Deosebirea de esenţă însă este aceea că pentru agricultorul şi pentru păstorul din scenariul nostru banii erau doar un mijloc, necum un scop în sine, cum sînt pentru omul de azi. Păstorul nu-şi dorea pietricelele, ci cele trei măsuri de grîu. În timp ce astăzi aproape toţi oamenii civilizaţi îşi fac viaţa aproape exclusiv raportîndu-se la bani. Nu există practic nicio zonă a vieţii în care alegerile oamenilor să nu fie puternic legate de bani. Chirurgului german care cîştigă 10.000 pe lună nu i-ar trece nicodată prin cap să se mute în Mongolia, unde ar cîştiga numai 100. Dar s-ar putea muta în SUA, pentru 100.000.

Astăzi toate migraţiile se fac sub atracţia de magnet universal a banului. Pentru niciun dumnezeu nu s-au mai mobilizat vreodată atîţia pelerini. Niciunui dumnezeu nu i s-au mai închinat atîţia şi de niciun dumnezeu nu au ţinut cont atîţia în toate momentele în care au avut ceva de ales în viaţă.

Asupra unor minţi deja alterate de degradarea genetică şi nevrozate de viaţa în aglomerări, faptul de a dori ceva atît de abstract cum e banul, faptul de a face o religie din ban, nu poate avea decît un efect nefast. Omul nu mai obţine nimic direct, în afară de bani. Orice altceva el obţine numai prin intermediul banilor. Proteza universală, banul, intermediază toate relaţiile, atît pe cele cu alţi oameni, cît şi pe cele cu alte proteze.

Orice tip de avere e o extensie fenotipică a posesorului ei şi a fost totdeauna dorită de oameni. Dar e o diferenţă foarte mare între un nobil care îşi dorea un castel, un domeniu şi numeroşi supuşi şi un speculator financiar. Primul îşi dorea o extensie fenotipică vizibilă, concretă, materială. Cel de al doilea îşi doreşte o abstracţie, chiar dacă abstracţia numită ban se poate materializa în orice formă concretă, inclusiv un castel şi un domeniu cumpărate şi supuşi plătiţi cu un salariu. Primul îşi doreşte şi lucruri care nu se pot cumpăra, al doilea vrea doar lucruri care se pot cumpăra.

În asta şi constă alterarea omului de azi, adept al dumnezeului ban: îndrăzneşte tot mai puţin să-şi dorească lucruri care nu se pot cumpăra.

Vînătorul de mamuţi a devenit vînătorul protezei cu care se poate înlocui orice proteză…


Intitulată pompos „civilizaţia imaginii”, această civilizaţie nu are nicio legătură cu imaginile statice ale fotografiilor sau tablourilor şi nici cu imaginile dinamice pe care le percepem din automobil, tren sau avion. Se referă exclusiv la imaginile nefiziologice ale cinematografului şi ale televizorului, care, atunci cînd le privim, ne şterg de pe eletroencefalogramă toate undele de stare de veghe, înlocuindu-le cu undele stării de somn. E răspunsul de adaptare pe care ochiul şi creierul îl dau unei solicitări psiho-vizuale pe care nu sîntem echipaţi genetic s-o recepţionăm.

Dacă pe moment privitul la televizor ne bagă într-un fel de somn cu ochii deschişi, pe termen lung vizionarea are ca efect scăderea tuturor performanţelor psihice ale omului, nescăpînd niciuna neatinsă. Efectele sînt cu atît mai nocive cu cît expunerea este mai lungă şi are loc la vîrste mai mici.

Cinematografia şi televiziunea sînt unele dintre cele mai puternice droguri din lumea de azi. Dacă prima are un corespondent în alcoolismul de cîrciumă, celei de-a doua îi corespunde alcoolismul solitar. Ca şi alcoolul, televiziunea e consumată de om ca un autotratament inconştient al nevrozei şi alienării, într-o lume pentru care nu e pregătit genetic să se poată adapta.

Luată ca medicament, televiziunea are însă şi efecte de otravă. Prin scăderea tuturor calităţilor psihice ale omului şi datorită numărului imens de consumatori, probabil că are asupra întregii societăţi un efect de degradare mentală mai mare decît consumul însumat al tuturor celorlalte droguri pe care le utilizează omul de azi. Şi asta dacă ţinem cont doar de mecanismele recepţionării de către om a nefiziologicelor imagini emise de televizor. Dacă ţinem însă cont şi de calitatea majorităţii programelor, adică de conţinutul mesajelor cu care e bombardat un psihic adus în stare de somn cu ochii deschişi, atunci putem spune, fără teama de a greşi, că televizunea reuşeşte în numai cîţiva ani să altereze creierul mai mult decît au reuşit s-o facă mii de ani de degradare genetică datorată suprimării selecţiei.

Dacă astăzi sînt tot mai mulţi cei care, deşi trecuţi prin şcoală, nu reuşesc să stăpînească un fond de cuvinte mai mare decît acela al unui cimpanzeu educat, cu un creier de patru ori mai mic decît al omului, acest lucru nu se datorează decît într-o mică măsură degradării genetice. Nu inteligenţa genotipică e responsabilă de această prăbuşire a performanţelor mentale, ci inteligenţa fenotipică, aceea care e şi rezultatul mediului. Iar din mediul în care trăim azi, televiziunea e singurul factor suficient de nociv pentru a reduce capacităţile psihice ale unui om sub nivelul acelora ale unui cimpanzeu. Chiar dacă televiziunea nu e un factor izolat, ci acţionează împreună cu toţi ceilalţi factori discutaţi în această carte.

Spre deosebire de majoritatea produselor tehnologice, televiziunea nu e un bumerang care loveşte doar în urmaşi, ci unul care îi loveşte năprasnic chiar pe cel care îl foloseşte. Dar societatea nu are mijloacele cu care să se poată apăra de aşa ceva. Nici măcar nu e în stare să constate dezastrul şi să-i măsoare dimensiunile. E caricatural că societatea introduce reguli şi restricţii privitoare la conţinutul programelor de televiziune, cînd tocmai forma profund nefiziologică a imaginilor emise e aceea care are cea mai mare nocivitate asupra minţilor consumatorilor.

Pe moment, televiziunea ne face fericiţi. Pe termen lung, săraci cu duhul… Adică, şi mai apţi pentru fericire… Iar omul de azi asta caută, în primul rînd: fericirea. Iar, în materie de procurare a fericirii, televiziunea e unul dintre instrumentele cele mai eficiente din paradisul tehnologic în care trăim astăzi.


Omul actual caută fericirea. Substratul biochimic natural al acesteia îl constituie eliberarea de endorfine, substanţe secretate de creier şi avînd efecte similare cu ale morfinei, dar de cîteva zeci de ori mai puternice decît ale morfinei. În mod natural, descărcările de endorfine sînt provocate de marile traume fizice ori de epuizarea fizică extremă, dar şi de către mîngîieri şi sex. Căutarea pemanentă a fericirii îl face pe omul de azi să pară că ar purta o mare durere cronică, pe care ar vrea s-o uşureze cu ajutorul endorfinelor proprii sau chiar cu ajutorul unor droguri din afara organismului său.

Dar fie că e vorba de propriile-i endorfine, fie de drogurile interzise, fie de drogurile permise (ca alcoolul sau unele droguri uşoare), fie de drogurile recomandate ca medicamente psihotrope, omul societăţii de azi are parte de fericire mult mai des şi mult mai mult decît omul paleolitic. În afară de substanţe care provoacă fericirea sau alungă nefericirea, omul de azi abuzează şi de produse excitante neuro-psihice (cum sînt cafeaua şi tutunul, dintre cele permise, sau amfetaminele, dintre cele interzise). De asemenea, omul abuzează şi de ceea ce numim senzaţii tari, provocate de descărcările de adrenalină şi noradrenalină în situaţii periculoase.

Dincolo de faptul că toate aceste abuzuri, practicate pe termen lung, ajung să-i deterioreze toate funcţiile psihice, omul modern se comportă ca şi cum s-ar afla tot timpul într-un efort de adaptare psihică la viaţa lui actuală, iar susţinerea acestui efort ar necesita tot mai mult sprijin din afară, o protezare tot mai intensă. Smuls brutal din mediul lui natural, care e ceata paleolitică, omul pare a se simţi tot mai străin în viaţa de acum, pe care nu o mai poate suporta decît sub formă de fericire. Un astfel de om nu are cum să se preocupe cumva de viaţa de apoi, care este cea a generaţiilor viitoare…

Degradarea genetică va continua. Ca şi celelalte degradări, transmisibile generaţiilor viitoare numai sub formă de zestre extragenetică. Implacabil. Ireversibil. Dar asta nu deranjează, din fericire, pe nimeni, căci sîntem absorbiţi de un prezent care ne depăşeşte, pe care nu-l putem gestiona. Sîntem dedicaţi exclusiv vieţii de acum. Şi, chiar dacă ar îngrijora pe cineva viaţa de apoi, cea a urmaşilor noştri, tot n-am fi în stare să facem nimic. De altfel, inteligenţa omului n-a controlat niciodată nimic altceva decît progresul tehnologic. Tot restul s-a făcut de la sine. Şi se face. Şi se va face. De la maimuţa sălbatică la maimuţa domestică.


Aşa cum am mai spus, sînt convins că acest secol va fi unul al geneticii şi biologiei, aşa cum secolul trecut a fost unul al fizicii şi cosmologiei.

Îmi doresc ca ştiinţa şi tehnologia acestui secol să realizeze, între altele, şi clonarea unui vînător paleolitic, poate chiar a unui Cro-Magnon, reînvierea lui. Evaluarea capacităţilor acelui om viu ar fi şi o confirmare practică ideilor susţinute şi demonstrate de această carte.

S-ar putea argumenta că nu e nevoie de aşa ceva, că ar fi suficientă evaluarea unui om contemporan care trăieşte în unul din triburile care şi acum îşi duc viaţa într-un mod asemănător omului de Cro-Magnon. Cine ar aduce un asemenea argument ar dovedi doar că n-a înţeles nimic din această carte…

Toate triburile care trăiesc azi într-un mod primitiv, ca vînători şi culegători, se găsesc în zone paradisiace, tropical-ecuatoriale, zone în care reuşesc să supravieţuiască şi alte maimuţe decît omul.

Pe de o parte, presiunea de selecţie din aceste zone e infinit mai mică decît aceea din zona temperată europeană, mai ales decît cea din timpul glaciaţiunilor. Aşa că şi produsul selecţiei va fi unul de calitate mult mai slabă. Diferenţa între un tribal de astăzi şi un Cro-Magnon ar trebui să fie cam de acelaşi ordin ca între un irish wolfhound de companie de azi şi unul din vremea în care asupra acestui cîine exercitau o formidabilă presiune de selecţie lupul, ursul şi omul războinic, cei mai puternici prădători ai acelui timp şi din acel loc.

Pe de altă parte, abundenţa zonei paradisiace tropical-ecuatoriale permite formarea de grupuri umane mult mai numeroase, cu mii de membri, ceea ce constituie deja premise ale degradării genetice, prin aglomerare şi promiscuitate sexuală biologică. În vremea lui Cro-Magnon, climatul european nu permitea existenţa unor grupuri de mai mult decît cîteva zeci de oameni, din cauza rarităţii hranei. Iar în aceste grupuri mici nu existau condiţii pentru degradarea genetică, ale cărei premise aveau să se creeze mai tîrziu, în satul neolitic.

Aşa că nu putem avea o imagine a vînătorului paleolitic evaluînd un tribal de astăzi. Îl doresc reînviat pe Cro-Magnon, omul care s-a aflat la apogeul umanităţii…


Pînă la clonarea unui vînator paleolitic, nu ni-l putem însa decît imagina…

Şi ni-l putem imagina mai uşor urmărind destinul paralel pe care l-a avut cel ce i-a devenit, la un moment dat, cel mai bun prieten: lupul. Odată domesticit, acesta a trăit, oarecum, în aceleaşi condiţii cu omul. În paleolitic, vînau împreună, omul „inventase” o arma vie. În neolitic, lupul devenit cîine păzea turmele păstorilor şi avutul agricultorilor. Mai tîrziu, ca şi în cazul oamenilor, „diviziunea muncii” se va accentua şi în cazul cîinilor, aceştia devenind utilitari, de companie sau chiar vagabonzi.

Cîinele a urmat îndeaproape şi expansiunea geografică şi demografică a omului. Omul a luat cu el cîinele cam peste tot unde a ajuns. Iar astăzi există în lume cel puţin cîteva sute de milioane de cîini. Un numar mult mai mare decît al lupilor de odinioară, ca să nu mai vorbim de numărul lupilor de acum…

Cîinele actual e rezultatul acumulării în genomul lupului a unor mutaţii, fapt permis de o presiune de selecţie tot mai redusă, aşa cum a fost cea de după domesticire. Aici vorbim doar de cîinele comun, cîinele de curte, pentru că în cazul cîinilor de rasă, omul a exercitat asupra celui mai bun prieten al sau o presiune de selecţie mai puternică decît aceea exercitată de natură asupra lupului. Lupul din natură nu s-a schimbat în ultimele zeci de mii de ani. Lupul domesticit s-a schimbat vizibil, a ajuns cîine.

Iar diferenţa dintre lup şi cîine ne poate sugera diferenţa dintre Cro-Magnon şi omul actual. Pentru că, la fel cum mutaţiile n-au mai fost eliminate din genomul lupului domesticit şi devenit cîine, tot aşa au fost păstrate şi în genomul omului tot felul de mutaţii, pe care o selecţie naturală tot mai slabă n-a mai reuşit să le elimine. Faptul e confirmat şi de cercetările asupra genomului uman, care estimează că în ultimii 10.000 de ani s-au produs mai multe mutaţii decît în precedenţii un milion de ani. Unii însă consideră asta, cu optimism, o dovadă de evoluţie „explozivă” şi pozitivă a omului. Privită însă de pe poziţii realiste, nu e decît aceeaşi „explozie” care a dus de la lup la cîine, adică o degradare genetică de amploare.

Degradarea se manifestă şi în planul inteligenţei. Deşi se poate dresa mai greu, lupul are o inteligenţă mai mare decît a cîinelui. Faptul e incontestabil.

Şi evoluţia volumului cerebral al lupului domesticit şi devenit cîine e paralelă cu aceea a evoluţiei volumului cerebral al omului. Un cîine de talia lupului are craniul cu 20% mai mic decît acesta. Doar cîinii foarte mari, avînd o greutate cu 50-100% mai mare decît a lupului au un craniu cît al lupului. Dar, chiar şi în cazul acestor cîini uriaşi, creierul lor e cu 10% mai mic decît al lupului.

Să ne reamintim că şi Cro-Magnon avea creierul cu 15-20% mai mare decît omul de azi. Iar omul de acum 5.000 de ani îl avea cu 10% mai mare decît noi.

Cum am spus şi la începutul carţii, noi nu ne sprijinim demonstratia pe acest argument morfologic. Desi, cum întreaga antropogeneză se desfaşoară în paralel cu creşterea creierului, am fi putut invoca scăderea creierului ca o dovadă a existenţei antropolizei şi a fixării începutului ei în paleolitic, nu abia în epoca industrială, aşa cum sustin toţi cei ce nu contestă degradarea genetică a omului.

Noi am preferat să ne sprijinim toata demonstraţia antropolizei numai pe două principii: orice reducere a presiunii de selecţie duce la degradarea genetică a unei populaţii, degenerarea fiind cu atît mai mare cu cît presiunea scade mai mult; progresul tehnologic, chiar şi acela din epoca de piatră, duce inevitabil şi ireversibil la scăderea pîna la dispariţie a presiunii de selecţie.

Datele pe care le-am prezentat în carte sînt concordante cu teza noastra. Dar nu ne-am sprijinit niciun moment demonstraţia pe ele. Deşi s-ar putea ajunge la concluziile noastre şi pornind de la aceste date şi sprijinind demonstraţia pe ele. Am preferat însă să folosim o metodă care îi era la îndemînă şi lui Darwin, care nu dispunea de toate datele de astăzi. Am vrut sa demonstram şi că încă din vremea lui Darwin putea fi descoperit drumul inevitabil şi ireversibil către maimuţa domestică…