MODELUL TASMANIAN. INVOLUŢIA INTELIGENŢEI UMANE

Cînd au început colonizarea Tasmaniei, la începutul secolului al XIX-lea, britanicii au ajuns la concluzia că pe acea insulă trăia comunitatea umană cel mai puţin evoluată. Aborigenii tasmanieni nu erau în stare să stăpînească focul, nu fabricau unelte de os, nu aveau unelte de piatră specializate, nu foloseau unelte compuse (de exemplu, topoare cu mîner), nu aveau bumeranguri, aruncătoare de suliţe, scuturi, nu puteau tăia copaci, nu practicau arta murală etc etc. Deşi trăiau mai ales în zone de coastă, tasmanienii nu erau în stare să prindă peşte. Deşi trăiau într-o zonă cu ierni destul de reci, nu erau în stare să-şi coasă haine, ci doar să se acopere cu piei de animale. Deşi aparţineau speciei Homo Sapiens, civilizaţia lor materială era inferioară celei realizate de Homo Neanderthalensis şi, poate, chiar inferioară celei a lui Homo Erectus, specie care, cel mai probabil, ajunsese deja să stăpînească focul.

Însă britanicii se înşelau. Populaţia tasmaniană nu era cea mai puţin evoluată, ci era cea mai involuată din întreaga lume. Tasmanienii avuseseră cîndva o civilizaţie materială superioară, care includea toate achiziţiile pe care le-am enumerat mai sus,  dar pe care le-au pierdut în cîteva mii de ani.

Aborigenii au ajuns în Tasmania în urmă cu cel puţin 35.000-40.000 de ani, în urma unei migraţii din Africa, desfăşurate iniţial de-a lungul coastei de sud a Asiei. În acea vreme, Tasmania era legată de Australia şi abia după sfîrşitul ultimei glaciaţii a devenit insulă, în urma topirii unei mari părţi a calotei glaciare şi, consecutiv, a creşterii nivelului apelor. La începutul colonizării britanice, tasmanienii erau izolaţi de restul lumii de nu mai mult de 10.000 de ani, perioadă în care au evoluat exclusiv pe cont propriu, fără a mai suferi influenţe exterioare. Tasmanienii nu au mai apucat să sufere influenţe nici din partea coloniştilor britanici, întrucît au fost rapid exterminaţi.

Nimeni nu dă o explicaţie satisfăcătoare involuţiei civilizaţiei tasmanienilor, iar acest lucru se întîmplă pentru că în ştiinţele privitoare la om totul este falsificat în urma trecerii prin filtre ideologice.

Savanţii corectitudinii politice (care e noua inchiziţie a ştiinţei) invocă, de regulă, faptul că tasmanienii ar fi fost prea puţini pentru a mai reuşi să menţină civilizaţia, fie şi una paleolitică. Se estimează că populaţia tasmanienilor era una de 3.000-15.000. Dar o populaţie de aceleaşi dimensiuni fusese şi cea a neanderthalienilor, a cărei civilizaţie nu numai că nu a regresat de-a lungul a sute de mii de ani, ci a şi evoluat continuu. În plus, în cazul neanderthalienilor, contactele grupurilor umane erau mai rare, întrucît aria ocupată de ei era cu mult mai întinsă decît a tasmanienilor. Astfel, invocarea dimensiunii prea reduse a populaţiei nu poate fi un argument serios pentru pierderea civilizaţiei decît dacă o corelăm cu distribuţia inteligenţei după curba lui Gauss. La un anumit IQ mediu, e necesar ca o populaţie să aibă cel puţin o anumită dimensiune pentru a avea destul de mulţi oameni cu o inteligenţă suficient de ridicată încît să poată menţine achiziţiile unei civilizaţii. La un IQ mediu în jur de 60 (acesta este IQ-ul măsurat al aborigenilor australieni), tasmanienii nu erau destul de mulţi pentru a mai fi în stare să-şi menţină civilizaţia. La un IQ care era, probabil, cu mult mai mare, neanderthalienii, nu mai numeroşi decît tasmanienii, erau destui pentru a-şi perfecţiona continuu civilizaţia. Dar savanţii corectitudinii politice preferă să ignore singura explicaţie plauzibilă a decăderii civilizaţiei tasmaniene şi a oricărei civilizaţii: pierderea de IQ, prin reducerea presiunii selecţiei naturale.

Nici savanţii rasişti nu se vor împăca vreodată cu această teză. Dacă ar accepta existenţa degradării genetice a inteligenţei în cazul tasmanienilor, atunci ar fi obligaţi s-o accepte şi în cazul raselor pe care ei le consideră etern superioare, ceea ce le-ar pulveriza chiar bazele ideologiei.

Natura însă nu ţine cont de mofturile ideologice ale unora sau ale altora. Iar scăderea inteligenţei umane se produce, de zeci de mii de ani, pretutindeni în lume. Şi totdeauna cauza e aceeaşi: scăderea selecţiei naturale.

Ca toţi oamenii, exceptîndu-i pe cei din Africa Sub-Sahariană, tasmanienii nu erau Homo Sapiens puri, ci hibrizi, în genomul cărora cam 4% erau genele Omului de Neanderthal şi cam tot 4% erau genele Omului de Denisova, aceleaşi proporţii ca în cazul melanezienilor şi australienilor. E deja o dovadă a faptului că strămoşii tasmanienilor ajunseseră, în plină glaciaţie, la nişte latitudini suficient de nordice pentru a necesita o inteligenţă ridicată.

Degradarea genetică a inteligenţei tasmanienilor nu a început abia în momentul izolării pe insulă, ci cu mult înainte. Pe de o parte, trecerea la latitudini tot mai sudice şi viaţa în climatul ecuatorial şi tropical a redus presiunea de selecţie: oamenii aveau nevoie de tot mai puţine calorii, în condiţiile în care mediul oferea tot mai multe. Pe de altă parte, vînatul era, mai ales în Australia, unul mult mai uşor de prins decît acela din Asia; iar prădătorii, competitori ai omului, erau şi ei mai rudimentari, mai puţin inteligenţi. De asemenea, zonele fiind nelocuite de alţi oameni pînă la invazia acestor primi migratori, nu exista nici concurenţa umană. Este evident că omul care a migrat în Tasmania a fost supus unei presiuni de selecţie mult mai reduse faţă de omul care migrat spre nordul Eurasiei. Faptul se reflectă în diferenţa actuală de IQ: britanicii din Australia au 100, iar aborigenii au 60.

Un fenomen similar, dar de o amploare mai mică şi cu o durată mai scurtă, explică şi scăderea de IQ a nativilor americani. Aceştia provin dintr-o populaţie siberiană, din care probabil că nu mai mult de cîteva zeci de oameni au pătruns în America, în urmă cu circa 11.000 de ani, prin Strîmtoarea Behring, care în acea vreme nu era ocupată de ape, ci era o fîşie de uscat acoperită de gheaţă. Aceşti oameni erau atît inteligenţi şi de performanţi, încît în aproximativ 1.000 de ani au reuşit să colonizeze întregul continent, să extermine 80% din megafauna Americii de Nord şi 85% din cea a Americii de Sud. Tot în acest mileniu, au reuşit şi să ajungă la o populaţie de ordinul milioanelor, plecînd de la una de cîteva zeci. Preţul plătit pentru această spectaculoasă expansiune a fost însă o scădere de IQ, dar nu atît de dramatică precum cea a australienilor şi tasmanienilor. Avînd şi o populaţie mult mai numeroasă, şi un IQ mai ridicat (azi e de 87), nativii americani nu doar că nu şi-au pierdut achiziţiile de civilizaţie cu care au venit pe noul continent, dar, odată cu sfîrşitul glaciaţiei, au reuşit să edifice civilizaţii mai complexe, similar cu eurasiaticii: au inventat agricultura, au domesticit  animale, au inventat metalurgia, au dezvoltat aglomerări urbane şi chiar imperii, au obţinut cunoştinţe ştiinţifice etc etc. Toată această dezvoltare a civilizaţiei a dus la o scădere suplimentară de IQ. Iar după contactul cu coloniştii europeni IQ-ul a scăzut şi mai mult, iniţial prin decimarea elitelor nativilor americani, apoi prin scăderea accelerată a presiunii de selecţie naturală, datorată revoluţiei industriale.

Revenind la pierderea civilizaţiei tasmanienilor, fenomenul care s-a întîmplat pe mica insulă e unul care ilustrează direcţia în care se îndreaptă întreaga lume. Decăderea civilizaţiilor constă tocmai în pierderea unor achiziţii, materiale sau culturale.  Egiptenii n-au mai fost capabili să ridice piramide. Grecii au inventat democraţia, dar au pierdut-o. Lumea care a urmat Imperiului Roman n-a mai fost în stare, multă vreme, să realizeze construcţii similare cu cele ale inginerilor romani. De asemenea, în filosofie, ştiinţă şi artă, lumea medievală n-a reuşit, mult timp, s-o egaleze pe cea antică. Pretutindeni şi oricînd, decăderea civilizaţiilor s-a datorat unor pierderi de IQ. Iar recuperarea unor achiziţii pierdute s-a făcut mereu doar în urma unor progrese tehnologice mari, care au funcţionat ca nişte proteze ce au putut suplini minţile tot mai slabe ale celor mai mulţi dintre oameni.

De exemplu, scăderea generală de IQ în lume face ca tot mai puţini oameni să fie capabili să efectueze operaţii aritmetice simple. Dar inventarea calculatorului şi larga sa răspîndire au permis ca şi aceşti oameni să poată ajunge la rezultatele corecte. La fel, abia progresul tehnologic major al lumii occidentale şi răspîndirea acestui progres au făcut posibil faptul ca aproape 90% dintre bucureşteni să beneficieze azi de canalizare.

Totuşi, nici generalizarea învăţămîntului şi nici explozia mijloacelor de informare în masă nu au reuşit să-i facă decît pe jumătate dintre români să ştie azi că Pămîntul e cel care se învîrte în jurul Soarelui, nu invers. În urmă cu cîteva decenii, proporţia era semnificativ mai mare, deşi informaţia circula mai greu. La fel, expansiunea şcolii, a tipăriturilor şi a internetului nu a dus la scăderea numărului de analfabeţi funcţionali din România, ci acest număr e în creştere continuă. Tot în România de azi trenurile circulă, pe aceleaşi rute, cu viteză mai mică decît în urmă cu un secol. Toate aceste date sînt concordante cu scăderea, dovedită prin măsurători, a IQ-ului. Şi toate aceste date reflectă pierderea unor elemente de civilizaţie, la fel ca în cazul tasmanienilor. Populaţia fiind însă mult mai mare şi fiind şi conectată la procesul globalizării, pentru pierderea completă a achiziţiilor culturale, de către toţi oamenii, va trebui să mai treacă ceva timp. Deocamdată, cîteva minţi foarte bune încă mai reuşesc să creeze progres tehnologic suficient pentru a proteza precaritatea inteligenţei unei părţi tot mai mari a omenirii.

Degradarea genetică a inteligenţei e însă un fenomen inevitabil, ireversibil, global, care îşi are începutul în paleoliticul superior şi care ne va aduce cîndva pe toţi în situaţia tasmanienilor.