INGINERUL DE LA ACADEMY
În ţara în care Eminescu, Creangă, Caragiale şi Preda n-au fost absolvenţi ai vreunei universităţi, dar în care poate ajunge academician orice cotcodac care se laudă că a găsit găina ce naşte pui vii, au existat şi pe vremea lui Ceauşescu fabrici de diplome. Chiar dacă atunci nu ne puteam făli că am avea universitatea cu cei mai mulţi studenţi din lume, cum avem azi aprozarul de diplome Spiru Haret, existau însă nişte fabrici de ingineri, care dădeau rebuturi cam în aceeaşi proporţie în care le produceau şi uzinele propriu-zise, acelea care alcătuiau mormanul de fiare vechi, numit, de către unii nostalgici, industria românească. De alfel, mormanul de fiare vechi energofag era produs, sub supravegherea mormanului de activişti coprofag, de către mormanul de ingineri bugetofag.
Dacă nu ar fi venit lovitura de stat din decembrie 1989, care i-a propulsat în fruntea reorganizării cadrelor PCR pe inginerii Iliescu şi Roman, tînărul Victor Ciutacu ar fi ajuns, probabil, unul dintre inginerii sau dintre activiştii de partid care ar fi contribuit din plin la expansiunea maşinăriei care transforma, cu un uriaş consum de energie, minereul de fier direct în fier vechi. Lovitura de stat a inginerului de la ape a schimbat însă destinul celor mai mulţi dintre foştii viitori ingineri, aflaţi tocmai atunci pe banda rulantă a fabricilor de ingineri. Unul dintre aceste destine schimbate este şi cel al lui Ciutacu, pe care nu cred că greşesc dacă îl numesc academician-inginer, din moment ce are şi diplomă de inginer şi este şi profesor la (Intact Media) Academy. Pînă la a putea fi numit academician-doctor-inginer mai e doar un pas. Un pas mic pentru Ciutacu, dar mare pentru omenire. Probabil că încă n-a găsit pe cine să omenească pentru a fi făcut şi doctor.
CV-ul lui Ciutacu pare însă mai stufos chiar decît un cazier de multirecidivist vieţaş, aşa că nici nu-mi propun să-l aflu. E suficient că am auzit că se declară geniu, pe propriul lui blog, şi că a reuşit geniala performanţa de a obţine o locuinţă socială ieftină, aşa încît să-i rămînă bani şi de un BMW scump, cu care să meargă la jobul lui de bugetar prost plătit, de consilier într-un minister. E ceva, pentru un inginer reşapat!
(De)formatorul de opinie Ciutacu s-a reşapat singur ca inginer, într-o emisiune în care vorbea despre proştii din guvernele Boc, care cică n-ar şti în ce se măsoară debitele de apă. Cred că de vreo patru-cinci ori a repetat domnul academician-inginer Ciutacu că debitele se măsoară în metri cubi şi tot de atîtea ori a repetat că el însuşi are o diplomă de inginer…
Cu asemenea cunoştinţe ca ale lui Ciutacu, nicăieri în lume nu poţi ajunge inginer. Nici măcar în România de azi nu mai poţi lua bacalaureatul dacă nu ştii că debitele se măsoară în metri cubi pe secundă (sau minut sau oră sau an sau secol sau orice altă unitate care exprimă timpul) şi că în metri cubi se măsoară volumele. Sper că în România de mîine nu se va mai putea trece nici măcar de clasa a VII-a fără a şti în ce se măsoară debitele.
Că tot am ajuns la măsurători, prostia propriu-zisă se poate măsura, oarecum, prin teste de IQ. Însă dacă cineva şi-ar propune să măsoare prostia fudulă, prostia insuficientului care afişează suficienţa, o foarte bună unitate de măsură ar fi ciutacul. În ciutaci s-ar putea măsura, de exemplu, debitul unor vorbe, grele de prostie fudulă, ca acelea în care, arborînd o morgă de academician-inginer, repeţi la nesfîrşit că debitul se măsoară în metri cubi…
În final, le propun postacilor USL să-şi testeze perspicacitatea rezolvînd următoarea problemă: dacă instalarea camerelor video la examenul de bacalaureat a arătat că promovarea se făcea prin fraudă într-o proporţie de circa 50% atunci cînd nu erau camere şi dacă Ecaterina Andronescu e contra supravegherii video, atunci cîţi ciutaci are fosta ministreasă a educaţiei?
PS. Celor care nu sînt în stare să rezolve singuri această problemă le recomand să caute în continuare soluţia pe plantaţia lui Dan Voiculescu, acolo unde se găseşte cea mai mare densitate de ciutaci din toată media noastră. De altfel, pe respectiva plantaţie, ciutacii oferă soluţii pentru orice.
Fostul ministru german al apărării a ieşit din politică şi a pierdut titlul de doctor în urma unui plagiat similar cu al procurorului nostru general: în teza de doctorat i-au fost găsite cîteva zeci de paragrafe copiate. Cu doamna Laura Codruţa Kovesi ar trebui să se întîmple acelaşi lucru ca şi cu Karl-Theodor zu Guttenberg.
Aşa cum spune Cristian Teodorescu, doamna Kovesi ar putea avea scuza morală a ignoranţei, dar ceea ce a făcut ea tot plagiat se numeşte, aşa că o scuză legală nu poate avea. Conform legilor în vigoare aici şi acum, necunoaşterea legii nu absolvă pe nimeni de încălcarea legii, cu atît mai puţin pe un procuror general…
Dacă doamna Kovesi nu demisionează, atunci lupta contra plagiatorilor va fi moartă încă din faşă. În plus, în acest caz, se va crea o uriaşă discriminare în România: elevii nu mai pot copia la bacalaureat, dar cei din mediul universitar şi academic vor putea copia în continuare.
Atitudinea politicienilor, inclusiv a celor deghizaţi în analişti obiectivi, privitoare la furtul intelectual este una mizerabilă. Fiecare arată cu degetul la plagiatorii din gaşca rivală, minimalizînd impostura celor din propria gaşcă. Neruşinarea unora e împinsă pînă la sfidarea chiar şi a logicii elementare, am auzit la tv nişte analişti care se scremeau să demonstreze că e mai grav să ai, în cîteva sute de pagini, cîteva paragrafe copiate, decît să iei cu copy-paste articole sau cărţi întregi şi să ai contribuţie zero la lucrări care apar sub numele tău.
Tot mizerabilă mi se pare şi atitudinea intelectualior care tac, probabil prea ocupaţi cu elaborarea unor opere care vor aduce României noi premii Nobel, pentru literatură sau ştiinţă, dar mai ales pentru pace. Pacea hoţilor.
ROMÂNIA NAŞTE ACADEMICIENI VII
Ca şi Mugur Ciuvică, despre care tocmai am scris, tot din categoria celor pentru care pare a conta doar scurtimea, cel puţin cea a memoriei, face parte şi academicianul Ion Cristoiu, savantul căruia nimeni nu-i poate nega paternitatea puilor vii ai celebrei găini din EVZ. (Or mai fi născut şi alte găini, dar numai pui morţi…)
În afară de aceşti pui vii, academicianul Ion Cristoiu pare să descopere, zilnic, cam tot ce acoperă pisica şi să fericească întreaga naţie cu descoperirile sale, atît scriind prin gazete, cît şi vorbind, pentru neştiutorii de carte, la tv. De data aceasta, Cristoiu a descoperit că Academia Română (Ionel Haiduc) s-a comportat ca o cameristă în faţa Puterii (Victor Ponta). Observaţia lui Cristoiu e corectă, dar nu-mi aduc aminte ca academicianul de la B1 să fi dovedit aceeaşi perspicacitate şi atunci cînd Academia Oamenilor de Ştiinţă, al cărei membru (viril?!) este cel a cărui minte a clocit puii de găină născuţi vii, a vrut să-l facă academician pe proaspăt realesul Traian Băsescu, care a refuzat însă, arătînd astfel că este singurul preşedinte român care a avut bun simţ în privinţa chestiunilor academice.
Deşi n-a reuşit să devină camerista lui Băsescu, Academia Oamenilor de Ştiinţă nu duce însă lipsă de împliniri. În afară de cooptarea lui Cristoiu, această academie a reuşit să aibă ca membri mulţi băieţi care au absolvit singura şcoală care contează aici şi acum: şcoala vieţii. De exemplu, Ion Cristoiu e coleg de academie cu refuzatul, de către camerista-Academia Română, Ion Iliescu, teoretician de renume mondial în problemele globalizării şi practician de renume local al introducerii gloabelor în politica românească, începînd cu cei dintîi miniştri postdecembrişti ai armelor, Chiţac şi Stănculescu, băieţi care însumează vreo 30 de ani de puşcărie, ceea ce e ceva într-o ţară în care, dacă eşti măcar puţin uns cu alifia politicii, nu poţi lua decît cu suspendare…
Revenind însă la academicianul Ion Cristoiu, care ar fi, dacă mergem chiar pe linia comparaţiei sale, un fel de mop al cameristei refuzate de Băsescu şi acceptate de Iliescu, ţin să-mi declar admiraţia faţă de tenacitatea şi perseverenţa cu care acest om de ştiinţă experimentează chiar pe sine însuşi, cam în acceaşi manieră în care o făcea Nicolae Minovici, atunci cînd studia sinuciderea prin spînzurare pe propriul său gît. După propria lui mărturisire, Ion Cristoiu trage zilnic la galerele aparatelor de făcut muşchi şi, deşi nu a dobîndit, nici măcar cît de cît, alura unui Schwarzenegger, el insistă… Tot după propriile confesiuni publice, Cristoiu merge zilnic la Biblioteca Academiei (nu cea a Oamenilor de Ştiinţă…) şi, deşi inhalarea colbului unor vechi ceasloave nu i-a dat deloc un aer academic personajului nostru, Cristoiu perseverează… El vrea, după cum a mărturisit, să rămînă în istoria culturii române…
Prin tot ceea ce face, Ion Cristoiu are şanse mari de a rămîne în istorie, însă doar ca personaj, nu şi ca autor, aşa cum probabil că îşi închipuie el în momentele de extaz pe care i le oferă hipoxia trasului la fiare sau cea a inhalării de praf de bibliotecă, hipoxie la care Nicolae Minovici ajungea totuşi mai eficient, strîngîndu-şi ştreangul pe gît…
Dar poate că, totuşi, eu mă înşel şi că o viitoare civilizaţie a puilor de găină născuţi vii va recunoaşte geniul academicianului Ion Cristoiu. Pînă atunci, el nu e însă decît mopul unei cameriste, agitat ridicol către o altă cameristă…
TOT MAI MULȚI PAR CONVINȘI CĂ SCURTIMEA CONTEAZĂ
Dacă, în vremea regimului democratic al lui Iliescu, un fost consilier al președintelui Constantinescu făcea, pe internet și sub protecția anonimatului, mici delațiuni privindu-l pe premierul Năstase și era rapid săltat cu duba, iată că, în timpul regimului dictatorial al lui Băsescu, același fost consilier dezvăluie plagiatul unui procuror general, dar nu-l mai bagă nimeni în dubă…
L-am auzit ieri-alaltăieri pe Ciuvică spunînd că plagiatele lui Mang nu sînt decît niște “prostioare”, niște fleacuri, acolo, un mizilic. Azi, plagiatul și impostura universitar-academică i se par chestiuni importante. Să se fi deșteptat, brusc, Mugur Ciuvică?!
Mai plauzibil mi se pare că l-ar fi lăsat iar memoria, trăsătura ce pare a fi definitorie pentru personaj, din moment ce îi consideră niște campioni ai democrației pe cei care l-au săltat de pe stradă pentru niște mici turnătorii, semnate anonim, pe internet.
Fiind la bază doctor (iar la vîrf nimic…), ar fi fost ceva mai firesc ca acest mugur al luptei cu impostura universitară să fie preocupat de plagiatorii medici, dar nu l-am văzut luînd vreo atitudine nici măcar atunci cînd plagiatori deja dovediți și notorii au fost făcuți profesori universitari sau au fost primiți în academii. Probabil că tot memoria scurtă e de vină, personajul nostru o fi uitat ce pregătire universitară are el însuși…
Tot scurtimea memoriei îl ajută probabil să presteze orice, oricum și oricînd, fără prea mari probleme de conștiință, pentru savantul de renume mondial Dan Voiculescu, savant care, dacă nu mă înșel, și-a tras un doctorat de la o universitate americană de apartament, care nu avea dreptul să acorde doctorate. Cam în aceeași vreme, un ministru irlandez și-a dat demisia pentru că a fost descoperit cu un doctorat luat exact de la aceeași universitate de la care îl luase și eminentul savant român Voiculescu. E drept că și Voiculescu s-a preocupat intens atunci de demisie, însă nu de a sa, ci de a tiranului Băsescu, în vremea căruia Ciuvică nu doar că nu mai e umflat cu duba, ci umblă în GIP-ul lui și e și mare vedetă tv, cam cît Monica Tatoiu de mare…
Și, chiar dacă toate acestea i-ar fi reamintite de cineva lui Mugur Ciuvică, conștiința fostului consilier prezidențial va rămîne netulburată, fiind salvată îndată de scurtimea memoriei. Se pare că singurul lucru fixat definitiv în memoria scurtă a lui Ciuvică e acela că scurtimea contează. Acesta pare a fi și singurul principiu pe care îl are. Un principiu ce pare corect aici și acum, de vreme ce tot mai mulți par convinși că scurtimea contează. A memoriei, cel puțin…
SCRISOARE DESCHISĂ PREȘEDINTELUI ACADEMIEI ROMÂNE
Domnule Președinte al Academiei Române,
Nu am crezut că veți da curs cererii premierului de a analiza niște articole științifice despre care însuși presupusul autor, dl. Ioan Mang, spune că sînt niște plagiate.
Văzînd însă că ați declarat presei că instituția pe care o conduceți se va implica, totuși, în studierea acestui caz de plagiat, vă cer public să formați o comisie a Academiei Române care să analizeze și situația a doi membri ai Academiei Române, plagiatori deja dovediți și sancționați pentru plagiat de către UMF București, în anul 2003 (http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/verdict-100-plagiat-beuran-concediat~ni35bh).
Au trecut nouă ani de cînd eu am dezvăluit presei acest plagiat comis de peste 50 de autori, care nu au făcut altceva decît să-și pună numele pe coperțile 11 cărți traduse. Cu mare mîhnire constat că aproape toți acești autori ai celui mai mare furt intelectual cunoscut în istoria României își continuă netulburați ascensiunea universitară și academică, doi dintre ei făcînd parte acum chiar din Academia Română.
Domnule Profesor Ionel Haiduc, vă asigur de toată considerația mea, atît pentru Dumneavoastră, cît și pentru Academia Română, al cărei prestigiu riscă să se prăbușească datorită prezenței printre membrii săi a unor plagiatori dovediți și notorii.
GUVERNANȚI, GUVERNAȚI ȘI IQ
Lăsînd la o parte dezacordurile gramaticale și stîngăciile de exprimare din scrisoarea premierului către președintele Academiei, aș vrea să încerc să lămuresc cui se adresa, de fapt, această scrisoare, care va rămîne doar încă o scrisoare pierdută în lumea noastră de aleși și alegători, de cațavenci și cetățeni turmentați…
Deși pînă și efemerida de la Educație (reîntoarsă azi în stadiul larvar…) a declarat de mai multe ori că articolele sînt niște plagiate (singurul lucru pe care încă nu l-a recunoscut e acela că ar fi știut că figurează printre așa-zișii autori), șeful guvernului a cerut totuși Academiei să studieze acele articole și să hotărască dacă sînt sau nu plagiate. Ce crede Victor Ponta că ar fi putut răspunde Academia?! Că articolele respective nu sînt plagiate?!
Nu-l bănuiesc pe premier că ar avea un IQ atît de scăzut încît să nu sesizeze absurdul demersului său, ci că se adresează, prin acest gest, exclusiv unor cetățeni turmentați, poate chiar unora atît de turmentați încît nici măcar nu-și mai pun întrebarea: EU CU CINE VOTEZ?
ALT GUVERN DE AGRAMAȚI…
După ce guvernele precedente ne-au oferit o serie, parcă interminabilă, de semidocți și de agramați, culminînd cu un adevărat branconier al limbii române, Traian Igaș, iată că nici actualul guvern nu pare mai puțin certat cu limba română…
De data aceasta, cel care comite un dezacord gramatical de tot rîsu-plînsu e chiar premierul Victor Ponta, un universitar, ca și predecesorii săi, Boc și Ungureanu… Premierul nu face acest dezacord “la oral”, ci într-o scrisoare adresată -culmea!- chiar președintelui Academiei Române. Iată un fragment din această scrisoare:
“Avand in vedere nivelul de asteptare creat in randul opiniei publice pe acest subiect, precum si garantia si legitimitatea pe care o comisie de evaluare creata din specialisti ai Academiei Romane o vor oferi, apelam, prin intermediul acestei scrisori, la expertiza dumneavoastra pentru a verifica acuzatiile de plagiat aduse ministrului Educatiei, loan Mang.”
Dacă Ponta a vrut să facă acordul cu “garantia si legitimitatea”, atunci corect ar fi fost să scrie “le va oferi”, nu “o vor oferi”. Dacă premierul a intenționat să facă acordul doar cu “legitimitatea”, atunci corect ar fi fost să scrie “o va oferi”, nu “o vor oferi”. În niciun caz formularea aleasă de universitarul Victor Ponta nu e corectă…
De fapt, probabil că premierul nu l-a ales corect pe cel care redactează texte în numele său…
PS. Moțiunea simplă a PDL privindu-l pe ministrul Mang e una cît se poate de grețoasă. Universitarul Emil Boc nu a făcut absolut nimic, atîta timp cît a fost premier, pentru pedepsirea plagiatorilor și pentru îndepărtarea lor din lumea academică și universitară. Profesorul de drept Emil Boc pare că nu înțelege nici măcar acum că plagiatorii nu au ce să caute nici în universități, nu doar în guverne. Mentalitate de fost activist UTC, pentru care nu contează principiile, ci contează doar să iasă el în față…
